Cum arată o viață frumoasă, pe ritmurile lui Mike

Sala mare de spectacol de la Ateneul Tătărași a fost umplută sîmbătă, 10 octombrie, de la ora 19.00, de instrumente și de un public care iubește blues-ul alternativ și country-folk-ul. Mike Godoroja împreună cu cei patru membri din Blue Spirit au reamintit oamenilor cum sună unele instrumente medievale și cine a pus bazele unor genuri precum blues-ul sau hippie. Iar în toate acestea am aflat cu toții că dragostea rămîne, dincolo de ani, cea care predomină în versurile melodiilor fredonate în soaptă la Ateneu.

După primele acorduri ale instrumentelor, puținii oameni din Sala mare de spectacole de la Ate­neul Tătărași parcă au declanșat o avalanșă de aplauze care a dat impresia că toate scaunele s-au ocupat. Iar din această avanlanșă, ca zăpada care se rostogolește pe mun­te și-au făcut apariție pe scenă com­ponenții trupei Blue Spirit și Mike Godoroja. Nu foarte înalt, cu părul gri și oche­larii parcă lipiți de chipul alb acesta începe să cînte o melodie de pe albumul „Vă rog să aveți o viață fru­moa­să”. „Eu nu am s-o pierd tocmai acum”, strigă cu ochii închiși în timp ce ține stativul microfonului cu o mî­nă, iar cu cealal­tă mimează atingerea unor coarde de chitară.

Fiecare melodie este introdusă de Mike prin mici povești despre Ilenele Cosînzene și Prinții din lumea autohtonă. În timp ce el des­coase poveștile, alte instrumente sînt acordate pentru următorul rînd de balade. Alex Vișan, care și-a ocu­pat locul în dreapta solistului, a schimbat chitara electrică cu un bouzouki negru pe care sînt pictate cîteva modele cu roșu și alb, iar Mi­hai Alexandru Tacoi își așază pe ge­nunchi un dulcimer (n.r. instrument medieval ale cărui coarde sînt ciupite). Luminile triste de culoare albastră care parcă au înțe­pe­nit pe pînza albă din spatele artiș­ti­lor s-au transformat în galbenul răsăritului timpuriu, atmosfera devenind instantaneu una veselă. Reac­ția celor din public a fost diferită de la om la om. Un bărbat a început să bată vioi din palme, în timp ce altul ținea ritmul dînd din cap sau bă­tînd din picior.

Mike Gogoroja se plimbă cu pași mărunți pe puținul spațiu care i-a mai rămas pe scenă și-și flutură degetele în aer pe niște clape imagi­nare pe care le-a așezat în apro­pie­rea pieptului. Deodată se apleacă peste boxa mică din apropierea picioarelor și alege de acolo un kazoo (n.r. instrument format dintr-un tub închis la capăt de o membrană ca­re vibrează odată cu emisia voca­lă). Sunetele country răsună vioi și Vali Vătuiu, toboșarul, se apropie de microfon strigînd „ihaaaa”.

Publicul care a venit la spectacol este unul matur. Ei ascultă în liniște fiecare cuvînt pe care Mike îl are de transmis, de parcă fiecare ar reprezenta lucrul pentru care au venit în seara aceasta să-l asculte. Printre aceștia s-au strecurat și cîți­va tineri ce par fascinați de multitudinea de instrumente care se află pe scenă. În întuneric se vede un singur ecran luminat al unui telefon care aparține unei fete blonde, care a pornit aparatul încă de la începutul spectacolului și a stat în aceeași poziție pînă aproape de sfîrșit.

Blues-ul sufletului hippie

Înainte de a cînta melodia „Blues-ul sufletului meu sfîșiat”, de pe albumul „Hippie de diamante”, Mike ține să precizeze ce este cu ade­vă­rat blues-ul. A recunoscut în fața pu­blicului că este muzica pe care la toate petrecerile o pun după ora două dimineața, cînd toată lumea s-a săturat de dansat, dar a mai spus, cu foarte mare convingere, că „blues-ul este frumos pentru că pleacă de la sufletul celui care cîntă și ajunge la sufletul nostru”.
De-a lungul spectacolului, Mike a mai ținut să precizeze ce însea­m­nă curentul muzical hippie și ci­ne merită să fie menționați în căr­ți­le de Educație Muzicală din România pe lîngă clasici, amintind și numele trupelor Led Zeppelin și The Beatles.

Părțile cîntate de Mihai Alexandru Tacoi, omul care a schim­bat cele mai multe instrumente pe parcursul spectacolului ce a durat aproximativ o oră jumătate, te duc cu gîndul la timpuri străvechi. Nu degeaba nu este proiectat nimic pe pînza albă din spatele trupei, pentru că publicul a fost lăsat să își imagineze propriile scene, transpuse din ritmurile celor aproape zece instrumente care-l ajutau pe solist să-și spună poveștile. Povești care au prins viață pentru fiecare în parte și i-au purtat prin toamna în­tu­necată și ploioasă către casele lor. Cea mai fericită a plecat fata blon­dă, care a filmat tot concertul, fiind­că ea a putut să ia acordurile lui Mike acasă.