Cum ne-am purtat pașii în zig-zagga

Am fost băgați în priză luni seara și alimentați cu energia de necontrolat a Loredanei. Sala „Gaudeamus” a Casei de Cultură a Studenților s-a umplut încetișor, pe 8 aprilie, oamenii mișunînd printre rînduri cu biletele galbene în mînă. Nu am știut că îl vom vedea și pe Cabron la Iași, așa cum nimeni nu ne-a avertizat că vom petrece două ore și jumătate în care muzica  nu se va opri nici măcar o secundă. Am știut însă că vom dansa pe melodii vibrante, iar pentru asta am venit echipați cu cei mai comozi papuci.

Dacă îți arunci ochii prin sală, vezi că e forfotă printre spectatorii sosiți, care schimbă priviri de la tichetele pe care stă așezat chipul artistei la numerele de pe spătarele scaunelor, căutîndu-și locul nedumeriți. Scena pare mică și neîncă­pă­toare, fiind pe jumătate ocupată de in­strumentele greoaie ale trupei Agurida, care o însoțește pe Loredana. Concertul este filmat, iar membrii staff-ului fixea­ză echipamentele de înregistrare în col­țul încăperii de spectacol, pentru a fi pre­gătite să ochească fiecare pas al cîntă­reței. Nici cei din public nu sînt mai pre­jos, camerele foto și video fiind deschise cu mult înainte ca artista să pășească pe scenă.

Am aflat că sala are 470 de locuri, doar pentru a vedea cam cîte persoane stau acum în tăcere în așteptarea solistei. Nu îi pun la socoteală și pe cei care stau în picioare sau pe scări și sînt atentă la tînărul de lîngă mine, care stă rezemat de perete. Se grăbește să mă atențio­neze că Loredana va mai întîrzia puțin, dar a fost la ultimele ei concerte și știe că întîrzierea este nesemnificativă. La doi metri în fața noastră, tatăl și fratele ar­tistei discută cu cîțiva veniți, iar Florin îmi spune că este prieten cu cel care își însoțește sora mereu în turnee și care face parte din echipă. „Muncesc cu toții pe rupte, ai să vezi și o să-ți placă”, mai adaugă în timp ce urmărim amîndoi cum este pregătită scena. Lumina din sală în­cepe să pălească în straturi difuze, iar el tot mai povestește despre penultima re­prezentație a Loredanei, de la Chiși­nău, unde aceasta a primit atît de multe flori că „abia le putea duce”.

Fremătăm a recunoaștere la avalanșa de “Zig-Zagga” pe care Lo­redana o aruncă în microfon.

Odată lumina stinsă, glasul Lore­danei, ce răzbate printre zgomote înfun­date făcute de bețele de tobă, ne ia prin surprindere. Ne înghesuim pe trepte cu­rioși să o vedem, iar cînd apare pe umerii celor doi dansatori ai ei, am uitat deja de momentele lungite de nerăbdare. Bu­clele blonde îi cad pe rochia de pie­le neagră bătută în ținte, iar ochelarii tresar în primii pași de dans. „Bună seara, iubito”, îi cîntă Cabron, în timp ce pie­sa „Apa” curge neabătută de tresă­ririle tinerilor din sală, care îi recunosc versu­rile, în timp ce se ridică de pe sca­unele rigide. Cu „Shukar”, succesul nu mai este însă atît de mare, deși ni se spu­ne de la început „Bonjour, c’est moi, c’est Loredana”, ca pentru a ni se aminti nu­mele celei pentru care ne-am rupt de agi­tația orașului pentru cîteva ore. Cum și pe fața rapperului Cabron se odihnesc ochelari de soare, deși totul este cufun­dat în semi-întuneric, ridicăm din umeri, pentru ca abia mai tîrziu să ne dăm sea­ma care este rostul lor, cînd rapperul ne sfătuiește să ne punem și noi cîte o pere­che, să scăpăm în acest fel de bli­țu­rile agasante.

Nu știm la ce să ne așteptăm după ce scena rămîne goală pentru cîteva se­cun­de, dar ne lămurim cînd primele acordu­ri ce seamănă cu „Zig-Zagga” ne ating urechile. Fremătăm a recunoaștere la avalanșa de sunete încîlcite pe care Lo­redana le aruncă în microfon, fără ca mă­car să se încurce în vreun „z” sau „g”. „Zice lumea că-s nebună”, sună vocea so­listei, care mai apoi își continuă re­fre­nul fără cusur, în timp ce noi ne împle­ticim să ținem pasul cu linia melodică.

Talent bătut în ținte

Nu doar Loredana ne ține ochii o­cu­pați cu ale sale ținute pe care le schim­bă de la o piesă la alta, ci și cei care o însoțesc pe scenă la fiecare me­lodie. Ală­turi de corul de copii „Ju­nio­rii Ope­rei” din Iași, vedem în locul artistei încă un co­pil și nu cea cu care ni s-au obișnuit ochii. Iar de la fundițe în păr și ver­suri jucăușe, ea sare la o baladă prin care aflăm „ce se ascunde într-o ini­mă de 16 ani”, cîntată cu Lazăr Bernard, un tînăr ieșean ce a fost în echipa cîn­tăreței la „Vocea României”. Iar schim­bările pe scenă continuă, îi vedem și pe Iulian Canaf sau Oana Brutaru, alți foști concurenți ai emisiunii, pentru a crea un cadru în care noi, ieșenii, să ne putem simți privilegiați că-i avem în față pe cei ce au apărut pe micul ecran de atîtea ori.

Chiar dacă dansatoarele nu atrag atenția în mod special, putem urmări plini de curiozitate dansul băie­ților din trupa Loredanei, de la care nici nu mai știm la ce să ne așteptăm. Exclamăm sur­prinși cînd îi vedem pe cei doi ti­ne­ri pe botine înalte cu toc cui, bă­tute în țin­te aurii. Spectacolul este cu atît mai ma­re cu cît îl urmărim pe unul dintre ei urcîndu-se cu abilitate pe bara de strip­tease amplasată la marginea sce­nei, unduindu-se languros în poziții im­po­sibile, aruncîndu-ne în ochii mirați miș­cări care ne fac să ne întrebăm dacă omul avea sau nu oase în el. La ma­ni­fes­tarea concomitentă de forță și grație în­cerăm să arătăm că avem și noi mă­car un dram de talent, acela de a aplau­da și bate darabana cu piciorul în po­dea­ua sălii în ritm susținut.

Mi s-a spus la început de efortul întregii echipe de a duce la bun final și ultimul concert al Loredanei. Noi nu observăm nici o urmă de osteneală. Ve­dem în schimb cum, după fiecare ro­pot de aplauze, publicul o cheamă înapoi pe scenă. Iar ea se întoarce de atîtea ori, că nici noi nu vom mai ține minte care a fost ultima ei apariție.