Cum s-a îndulcit seara Fără Zahăr

Prin geamurile aburite de frigul de afară și de forfota din Kiddo Cafe, joi seară s-au ițit turturele, vaci și glume „de la Dorohoi”. Fără tobe sau chitări electrice, doar cu două acustice ale căror corzi au zbîrnit cînd molcom, cînd în ritm latino, însă acoperite de glasurile mai pițigăiate sau mai grave ale celor doi. Maimuțărelile și veselia aparent copilărească a celor de la Fără Zahăr ne-au transformat din studenți supărați în copii zburdalnici, iar căsuța în care s-a băut bere și s-a chicotit a ajuns la final mai zgomotoasă decît o grădiniță de țînci neastîmpărați.

Din două priviri, Bobo și Bobi își fixează publicul ca și cum ne-ar ține minte pe toți după figură și se așază confortabil pe cele două na­vete de bere care țin loc de scaune. Mai lipiți de tocul ușii sau de sca­u­nele celor din față, ne proptim pe pro­priile picioare, uitîndu-ne pof­ti­cios la desenele de pe pereții verzi. Dintr-o cană atîrnă leneș un plic cu ceai, iar din cealaltă se văd cum ur­că aburii cafelei. Iar cu­vin­te­le „Pentru că toate există și nu toa­te există în același timp” care stau înșirate între cele două cești, descriu opu­sul concertului celor de la Fără Za­hăr. Cei doi există în ace­lași timp, se completează, se transformă și apoi rîd pe înfundate ca noi să nu hohotim prea tare, deși pe parcursul întregului concert ne-am scăpat palmele aplaudînd fără să vrem.

Imitînd mugetul unei vaci, cu ochii închiși, Bobi gîdilă corzile chitării. Iar noi prindem ritmul și recunoaștem melodia, răspunzînd „ti cheamă cum? Săndel”. Cu o voce pițigăiată, Bobo continuă cu „te-aș iubiiiii, dacă ai vrea măi dragă”.  Supărat că iubirea nu îi este împărtășită, amenință că se aruncă cu „faitonu’ lu’ tata din dealu Popii”, care aflăm că este un deal dintr-un sat din jurul orașului lor natal, în timp ce din spatele căruței imaginare se aude jelind Bobi. În sufragerie, cum o numesc cei doi, e cald și lumină difuză, iar atmosfera care seamănă cu cea de acasă ne face să ne așezăm printre scaune, în stil turcesc, la doi pași de cei de la Fără Zahăr. Ne dăm seama că nu sîntem singurii care ne simțim „de-ai casei”, atunci cînd din primul rînd se trezește Radu, un băiețel blond și cu ochi mari, căprui, care aflăm că es­te copilul lui Bobo. „Ia zi, îți place cum cîntă tati?”, întreabă ștren­gă­rește Bobi, însă Radu pare intimi­dat și pleacă în mulțime cu un cas­tronel de chipsuri în brațe.

De la Săndel la Stella

„Bună seara, dragi nuntași, nași, bucătari și care mai sînt pe acolo.”

„Stella cu doi de «l» și cu «a» în coadă că e femeie”, după cum este prezentată, începe asemenea unei melodii latino, cu corzile tremurate de mîna lui Bobo și cu ritm alert întreținut de Bobi. „Melodie de dragoste latino-americănească”, cum i-ar spune ei, amintindu-și apoi de o glumă. „La Dorohoi, dacă te însori, nu te atingi trei ani de zile de femeia ta”, spune Bobi glumeț, iar hohotele care îm­pîn­zesc localul îi dau idei să continue. „Se ating alții de ea și numai tu nu”, concluzionează el. Ne amin­tim și de salutul de început „bună seara dragi nuntași, nași, bucătari și care mai sînt pe la acolo”, care ne-a făcut să ne simțim ca la o nuntă stropită doar cu bere, mire și mireasă fiind cînd unul, cînd ce­lă­lalt.

Pentru că e „la el acasă, că doar el plătește chirie aici”, Bobo a trecut de la Săndel la Stella și într-un final l-a lăsat și pe Bobi să intre sub pălăria lui Dumitru. „Vreau să cînt așa, așezat, legănat, fără să mă grăbiți voi”, glumește Bobi. Și, ca un soi de răzbunare, cînd îi vine rîndul să cînte melodia „Dor di tini”, plînsetele de dor i se trans­formă în urlete, țipete și fluierături în microfon, ce ne stîrnesc rîsul atît nouă cît și lui Bobo care se oprește din cîntat și își duce mîna la frunte amuzat. Dintr-o cameră în alta, nu avem loc să ne plimbăm sau să ducem mai departe glumele, însă „acasă la Bobo” aproape că am rămîne, de frică să nu i se facă dor de noi și să le mai auzim strigătele din celălalt capăt al Iașului.