Din Iași în drum spre nori

Există o vorbă între chitariști. Că și-ar iubi chitara mai mult decît pe propria soție. Pentru că mereu rîdem și îi ironizăm venindu-ne greu să credem asta, am vrut să ne convingem de care parte a mitului ar trebui să ne situăm. Complici ne-au fost cei din Hunter’s Pub, care miercuri, 17 aprilie, începînd cu ora 21.00, ne-au adus ca probă trupa Krypton Unplugged. Și ne-am trezit cu un solist, un chitarist și o violonistă care ne-au convins că un concert acustic este de fapt, cea mai bună dovadă că fiecare își iubește instrumentul ca pe propriul copil. Chiar și după 20 de ani.

E de ajuns să tragi o privire de jur îm­prejurul localului ca să îți dai sea­ma că o să te simți mai comod decît în prop­ria sufragerie. Pentru că lumina e stin­să, muzica dată încet, iar pe cei care sorb băuturi la mese i-ai putea aduna într-un pumn să-i iei acasă. Nu că ți-ar fi cunos­cuți sau dragi, ci pentru că sînt liniștiți și deloc gălăgioși, chiar și după cîteva sticle de băutură care le stau goale în față.

Joacă în ritm de muzică

Așa că îți poți propune să participi la un joc. Să îți tragi un scaun mai aproa­pe de scenă și să te așezi cu spatele aș­tep­tînd să înceapă concertul, chiar dacă nu știi cine urmează să cînte. Să auzi cu ochii închiși primul rînd de aplauze care înseamnă că cineva a urcat pe scenă și să nu te întorci. Să ți se răscolească fie­care fir de păr de pe mînă și să te trea­că un fior adînc pe șira spinării atunci cînd recunoști acordurile melodiei „Parisie­nne Walkways” a chitaristului Gary Moore. Să îți întorci privirea doar ca să vezi cine dă viață baladei rock și să speri că cineva își ține chitara pe ge­nunchi, asemenea lui.

De fapt, Andrei e o mînă de copil cu un păr des, aproape creț, în care ți-ai putea pierde degetele mai ceva ca propriile lui degete pe griff-ul chitării electrice. Băiețelul ține după gît un instrument ce îi acoperă mai bine de jumătate din trup și e hotărît că vrea să cînte în deschiderea trupei Kryp­ton. Aproape că nu l-am mai lăsa să plece după ce ne ține în suspans cî-teva minute, așteptînd să vedem dacă urmează să îngînăm versurile melodiei „Still got the blues.” Însă uităm ce ne-am propus cînd zgomotul corzilor li­be­re coboară controlat. „So long, it was so long ago, but I’ve still got the blues for you” (n.r.: „atît de mult, atît de mult timp a trecut, dar încă îți mai simt lip­sa”), șoptim încet, de frică să nu îl spe­riem pe micul Gary Moore.

„Unde ești, Ștefane, să-ți vezi fiii Moldovei?”, pare să țină loc de „Bu­nă seara Iași” atunci cînd membrii trupei Krypton urcă pe scenă. Încă de la în­ceput ni se propune să semnăm cu vor­be o înțelegere: să cîntăm refrenul fiecă­rui cîntec ori de cîte ori simțim nevoia, iar în rest să stăm „cuminței.” Fără să mai aștepte un răspuns din partea celor mai timizi de la mese, se începe direct cu o chemare „Vino fără teamă, frica nu e pentru noi”, rostită de Gabriel „Gu­ri­ță” Nicolau, solistul care caută o pe­re­che de ochi cu care să stabilească un contact vizual. Iar ca un răspuns neaș­teptat, ușa localului se deschide, un băr­bat cu flori în mînă intră și își în­deam­nă partenera, o femeie înaltă și blondă, să îl urmeze. Amîndoi fac ochii mici și se uită uimiți la cei trei de pe scenă, însă scru­tează cu privirea fie­care masă. „Nu sînt aici, am greșit. Hai să plecăm mai re­pede”, și trîntesc ușa în urma lor, încă nedumeriți.

Întoarcere în timp

Am fost avertizați încă de la înce­put că va fi o seară în care ne vom per­mite să ne gîndim la trecut, iar noi am acceptat, aplaudînd discret. Și chiar dacă majoritatea sîntem născuți mai tîrziu de anii ’80 parcă simțim în vîrful picioarelor ritmul. După ce timp de cî­teva secunde degetele chitaristului Eugen Mihăescu ciupesc ritmic corzile chitării, recunoaștem acordurile melo­diei „Dust in the Wind” ale trupei Kan­sas. Pentru că scoatem un sunet a ui­mire și nerăbdare, „Guriță” ne în­deam­nă să cîntăm alături de el, iar noi lălă­im încet „Dust in the wind, all we are is dust in the wind” (n.r.: „pulbere în vînt, tot ce sîntem e pulbere în vînt”), iar el își clatină ca­pul a mulțumire, lăsînd ple­tele să i se zbu­ciume pe umeri. Ne pla­ce propunerea lor, așa că prindem ritmul următoarei melodii direct de pe buzele lor. „Is this love or I am drea­ming?” (n.r.: „este iubire sau visez?”) ne întrebăm, con­tinuînd „cause it’s a really got a hold on me” (n.r.: „pentru că s-a prins într-adevăr de mine”) și respirăm adînc „a hold on me” (n.r.: „s-a prins de mine”). A început să ne în­cînte atît de mult, încît chiar dacă nu ni se par cu­noscute versurile melodiei „Poziție de drepți”, solistul ne liniș­teș­te spunînd că i se pare că majorita­tea avem sub 16 ani. Băieții de la masa din stînga sce­nei spun rîzînd „am vrea noi”, iar Eugen le face cu ochiul. Știe că și-ar mai dori încă o adolescență.

Deranjat de aplauzele adulților, un copil de cîțiva ani dă nervos din cap în fața unui laptop. A pierdut un joc cu fructe și legume colorate din cauza zar­vei pe care o facem noi, cei din jurul său, care ne pierdem palmele în apla­uze puțin consistente. Părinții care îl țin pe brațe, își împart privirea între scenă și el, și bat mai tare din palme cînd în sfîrșit, pot fredona versurile melodiei „Îți mai aduci aminte.” Respectăm ace­eași regulă a jocului pe care deja l-am învățat pe de rost și îi completăm cu „cafeaua din zori.” Iar „nopțile calde” par „astăzi foarte departe” mai ales după ce Krypton Unplugged hotărăște să ne lase în continuare cu aduceri aminte.