Fără restanțe la sesiunea teatrului

Aflat la a patra ediție, festivalul studențesc de teatru contemporan nu le-a lăsat prea multe scuze tinerilor pentru a refuza o invitație la spectacol. Întins pe durata a cinci zile între șapte și 11 mai și fără preț la intrare, ContemporanIS a dovedit din nou că studenții încă nu au abandonat complet sala de teatru pentru cea de cinema. Aceștia au uitat de berile cumpărate la bar în favoarea spectacolelor, jucate în niște locații neconvenționale, care, pe perioada aceasta, le-ar fi vizitat doar pentru a se adăposti de căldură.

Se spune că în sălile de teatru nu e recomandat să urezi „mult noroc” cui­va, deoarece în mod sigur va aduce ghinion. Dar avînd în vedere că regu­la se aplică doar celor care joacă, după ce m-am așezat pe unul dintre scaunele de la bar cu vedere bună către scena improvizată, le-am urat în gînd noroc studenților de la Universitatea de Ar­te „George Enescu” din Iași, care au făcut parte din distrubuția piesei PMS (Psihologia Motivațională So­cială) de miercuri seară.

Subtil, de la o masă cu scaune joa­se a barului Arte, o tînără pășea către centrul sălii sub lumina unui bec îm­pre­jmuit de niște fîșii de aluminiu, ca ce­le în care îți încălzești mîncarea la cup­tor. După ce am aflat că pe ea o chea­mă Iulia si că noi de fapt facem parte din cercetarea pentru teza ei de doctorat în domeniul psihologiei, am fost for­țați să devenim și noi personaje în sce­ne­tă, după ce aceasta îi roagă pe toți pose­so­rii de telefoane mobile să ridice o mî­nă în aer. După mai multe încercări în care majoritatea celor din local se con­formează, doctoranda a cerut tuturor să-și închidă dispozitivele.

În PMS s-a vorbit excesiv despre comunicare, deși între cele două personaje aceasta a fost aproape nulă.

Fata cu părul creț, sub care stau doi cercei mari și rotunzi, nu apucă să-și termine de explicat rolul scaunului și mingiuței roșii din centrul scenei, căci de pe scări apare o tînără grăbită care se scuză pentru întîrziere. Aceasta s-a așe­zat pe scaunul din centrul scenei și, la in­strucțiunile Iuliei, care îi cerea să aibe „mingea comunicării” în mînă, fa­ta a început să vorbească despre ce i s-a întîmplat. De aici, situația a degenerat, trezindu-mă peste aproape o oră în fața unei certe, cu cele două țipînd una la cealaltă, la nici doi metri distanță.

În PMS s-a vorbit excesiv despre comunicare, deși între cele două personaje aceasta a fost aproape nulă, fă­ră să se fi ajuns la un punct comun. Iar absurdul pe care-l trăiește unul dintre ele este atît de mare, încît el devine re­alitate, o realitate în care se re­gă­sesc crocodili mîncători de facturi, diavoli cu voci ciudate sau asasini care te je­fu­iesc. Cu siguranță nu a fost o piesă ușor de înțeles și plăcut, mai ales da­că adaugi în ecuație și contextul în care s-a jucat. Însă trebuie apreciat curajul și dăruirea studenților care au pus în miș­care spectacolul, bazîndu-se nu doar pe talent, ci și pe interacțiunea cu publi­cul sau pe un material video din final.

O conferință cu dramă

În ultima piesă de joi, Călăul și că­lăuza, nu le-am mai urat noroc actori­lor, iar înainte de a intra în separeul din Pheonix unde s-a ținut aceasta, am fost îndrumați să ne uităm peste o serie de tablouri cu Iisus, aparent identice. Lîn­gă acestea erau prinse de o ață niște lu­pe de toate mărimile în stil steampunk (subgen al literaturii ficționale în care cea mai dezvoltată tehnologie este a ma­și­ni­lor cu aburi), cu tot felul de roți dințate, precum cele folosite de cea­sor­nicari, prinse în interior, pe care trebuia să le folosim pentru a vedea di­fe­rențele din picturi. De la căștile din urechi la on air inscripționat pe cru­ce, am identificat mai toate deosebirile în timp ce lumea a ocupat locurile așezate față-n-față, aș­teptînd să în­ce­a­pă spectacolul. Și, ase­meni unei conferințe, două fete s-au plimbat prin sa­lă servind niște bezele de pe un platou. Zic conferință de­oa­re­ce imediat a apărut și cea care a ți­nut-o, o profesoară de istorie îm­bră­ca­tă cu o rochie neagră din cap pînă-n picioare și cu spa­tele decupat. Cu niște foi în mînă, aceasta a început să ne povestească des­pre Inchiziție într-un monolog care la început părea de­ta­șat. Dar, pe măsură ce prezentarea s-a derulat, lectorul a început să-și pună mai multe întrebări retorice, intensifi­cînd dramatismul prin probleme de ordinul divin și al li­be­ru­lui arbitru, pe care profesoara a pă­rut să le ridice ca și cum El ar fi fost interlocutorul.

Toate zîmbetele din sală au fost șterse, chiar și fața tipului de lîngă mi­ne, care avea în poală o cască de mo­to­ciclist și tricou cu The Simpsons, a de­venit serioasă. Deodată, cuprinsă de sentimente, profesoara a fugit din ca­meră stăpînindu-și plînsul, moment în care s-au stingă toate luminile. De cea­laltă parte a încăperii, în spatele unei perdele negre, a apărut o siluetă cu­prin­să de lumină, care cu un prosop în mî­nă a părut că șterge picioarele Mîn­tu­i­torului.

La sfîrșitul spectacolului am ră­mas însă cu mai multe întrebări decît răs­punsuri.

***

În total, ContemporanIS a organizat 13 piese de teatru în care au ju­cat atît actori profesioniști, cît și studenți de la Universitățile de Arte din Iași, București și Cluj. Pe lîngă acestea, ei au mai aranjat patru conferințe cu di­feriți artiști, precum și două concerte. Unul în prima zi al festivalului, și ce­lă­lalt vineri, în care i-au adus pe cei de la Life Track să încheie singura sta­giu­ne în care banii de bilet se păstrează pentru bere, cînd se termină piesa.