Lupii și-au pus chitarele laolaltă

Sala nu-i foarte plină, dar lumina e difuză, chita­re­le se-aud cum distrag liniștea și-o aleargă pe după perde­lele mari și roșii, iar concurenții care urcă pe scenă sîm­bătă seara, în prima zi de concurs, nu par să știe că se a­flă într-un soi de competiție. Folk’n’Iași îi aduce pe sce­na Casei de Cultură a Studenților pe rînd și-i păs­trea­ză preț de cîteva melodii. Fie că-s veniți din Cluj, Bu­cu­rești sau Galați, par să fie toți de-ai casei și vocile par să li se fi încălzit aici de multă vreme și nu să fi aterizat cu numai cîteva ore în urmă.

Ștefi e slăbuță, frumoasă foc și are o voce puter­ni­că. Cîntă cu doi băieți, toți veniți din Cluj și, cînd se fa­ce trecerea de la o piesă la alta, face cîteva glume stinghe­re, dar care te fac să zîmbești. Doi bătrînei se țin de mîini în rîndul al doilea și, cînd concurenții termină de cîntat și începe recitalul artiștilor locali, el scoate telefonul dintr-un buzunăraș, sărută mîna ei, o proptește pe picior și-ncepe să înregistreze. Cosmin Vaman și Alexandra An­drei cîntă despre dragoste, Iași și tot felul de flecuștețe de la care ajung să se mai certe bărbații. Acum îți vine să-ți încrucișezi mîinile, să te îngrămădești în scaun și să oftezi gîndindu-te la o iubire neîmpărtășită și, nici în do­uă minute, te trezești că rîzi în hohote și te gîndești – „oi fi tu sau or fi artiștii ăștia din lumea toată bipolari?”.

Pe scenă urcă Cezar Popescu și sala începe să se des­tindă și mai tare. Cîntecele devin prietenoase și deja nu mai simți că te afli într-o sală de spectacole, ci că stai în jurul unui foc mare de tabără, la care toată lumea cîn­tă, rîde cînd vrea, spune din cînd în cînd o glumă și par­ti­cipă la creșterea stării de bine. Cezar Popescu își așa­ză muzicuța și reușește să treacă de la un instrument la celălalt fără să mai zăbovească. Concurenții se telepor­tea­ză din public pe scaune și tot spectacolul de folk devi­ne o petrecere privată de elită folkistă. Cînd Adi Beznă i se alătură pe scenă lui Cezar Popescu, lumea parcă știe deja ce-o să urmeze. Nimeni nu mai coboară, ci li se ală­tură pe scenă și alții, care ba mai recită, ba mai încep să cînte la refren și să-i acompanieze frățește cu o chitară.

În public, un bărbat filmează de cîteva ore și nu mai contenește din cîntat. Își vede de treabă mecanic, dar la fiecare cîteva versuri își mișcă pletele pe ritm și cîntă cu patos fără să se oprească, toate melodiile. Trecerile din­tre melodii se fac prin povestioare familiare spuse de Adi Beznă, care te fac să rîzi și dialogul lui cu publicul cur­ge de parc-ar fi toți la aceeași masă, într-o cîrciumă oarecare. „Afară a început să plouă, dacă nu știți știrile. A­cum să căutăm o melodie de ploaie.” De la „Ca un fum de țigară, sufletul” ți se pare că totul e pe repede-înain­te și, deși n-ai mai vrea să se termine niciodată, te trezești aplaudînd cu foc și cîntînd „Cu lupii laolaltă”. Te simți de-al casei deja. Te afunzi în scaun, te bucuri că-n sală mai sînt oameni ca tine și mai arunci niște vreascuri în fo­cul imaginar – să nu se stingă pînă mîine seară, cînd e a doua zi de festival.