Mic templu al jazz-ului în Copou

„Ți-am spus că trebuia să ne facem rezervare”, îi spune un tip prietenei sale, în timp ce o trage după el, încercând să-și facă loc printre ceilalți tineri care stă­teau la coadă pentru ultimele bilete. Joi seară, Meru a devenit un mic templu al „jazz-ului în Copou”, în care luminile vibrante ale reflectoarelor și oamenii care au rămas îmbrăcați în gecile de piele neagră te făceau să crezi că ești la un concert în aer liber. Imediat cum in­tri, auzi cum un tip întreabă retoric dacă barul se miș­că sau i se pare lui, după care își ia sticla de bere și te gîn­dești că va primi curînd un răspuns.

Primele acorduri electrice de chitară suprapuse peste bătăile de tobe adună înăuntru tinerii ieșiți pe balcon, cînd fundalul întunecat începe să se coloreze treptat. Andra Botez, solista trupei, deschide concertul cu o melodie pe un ton grav, iar jocul luminilor violet și verde te fac să crezi că te pregătesc de vreun ritual. Dar dacă ești un fan al locului, știi că localul sărbătorește cei patru ani de „mișcare experimentală de rezistență urbană” pe ritmuri de jazz, într-o atmosferă intimă, în care pare că toți se cunosc între ei. Abia poți să te stre­cori printre mulțime să-ți recuperezi sticla de bere uitată pe vreun pervaz, odată ce solista începe să cînte melo­dii alerte. „Aici se construiesc visele”, ne spune solista cînd îi prezintă pe ceilalți membri ai trupei și ne poves­tește că nu ar vrea să plece vreodată din țară. „Voi vreți să plecați? Și unde?” – rîde și își dă buclele negre într-o parte. Mirosul de vin, frigul de pe balcon și ecoul de su­ne­te dezordonate nu te lasă să pleci nici măcar cu gîndul de acolo, pentru că locul în care ești în prezent te face să uiți de grijile de vineri dimineață măcar pentru trei minute.

Pe lîngă versuri în engleză despre cum se contruiesc visele într-o cameră mică, Andra Botez a interpretat și melodii în limba română, reamintindu-ți că ea nu ar fugi nicăieri. „Pot să vă fac o poză? Nu mă crede fiică-mea că sînt la concert”, după care solista capturează dova­da cu telefonul. Minutele de jazz se scurg odată cu berea din sticle, iar reflectoarele creează un mozaic de culori stri­den­te și nu mai realizezi că e aproape miezul nopții. Mem­brii trupei se adună toți pe scenă și artista ne în­treabă ce piesă să mai cînte. Doi tipi se apropie de sce­nă și par să-i fi șoptit magica piesă, iar ceilalți din apro­piere încep să țipe și te întrebi care o fi misterul ce va lua naște curînd din corzile chitarei. Dar îți dai seama că nu vei ști niciodată ce melodie au cerut cei doi tipi, căci artista ne spune că va cînta ceva ce îi place ei „tare, ta­re”. Și atunci auzi aceleași sunete ale clapelor de pi­an care se pierd ușor în ritmurile electrice, artista reinterpretînd melodia cu care a deschis concertul. Nici nu mai știi a cui e berea pe care o iei de pe bar, nici nu prea contează, chiar dacă fredonezi „you are looking for some­thing new”, încercînd totodată să îți amintești ce cauți.

de Antonela TĂNĂSELEA