Moldovenii au învățat-o pe bunica să bată toba

„385 de kilometri pînă la Fratelli Bucureşti” scrie pe o săgeată neagră care te face să-ţi întorci automat faţa către uşă şi să-ți doreşti să dai o fugă pînă în capitală, ca doar-doar acolo atmosfera o fi mai veselă. E joi seară şi chiar dacă-i abia ora 20.00, în Fratelli, la Iași, lumea începe să se adune ca să-i vadă pe băieţii de la Zdob şi Zdub. Pe fundal curg versurile celor de la Guns’n Roses, care te invită să bați la porțile Raiului și să aștepți cuminte pînă cînd energia celor de pe scenă o să-ți deschidă ca să poți intra.

La barul lung, adică undeva pe partea dreaptă, cum urci scările, vreo zece tineri îmbrăcați în negru agită paharele în sus și-n jos și lasă să curgă din ele lichide colorate, ca­re se amestecă și dau naștere unor curcubee. Nu prea sînt încă oameni care să le încerce, dar concertul nu pare să înceapă prea curînd, așa că nu strică să se dea măcar startul pre­gă­tirilor.

Doi băieți stau față în față și aruncă niște sticle pe sub mîini, jon­glează cu ele și rîd de fiecare da­tă cînd unul mai neîndemînatic le arun­că peste teancul de pahare și face zgomot cît să întoarcă toate cape­te­le din pub. „Ups”, zice tipul repede și dacă vede că nimeni nu-i dă atenție ridică sticla și o ia de la capăt, ca și cum ar încerca să învețe un număr de teatru pe care trebuie să-l prezinte nea­părat astă seară. Pentru că e în­că devreme, după bar sînt mai multe capete decît în sală, care rîd și își fac selfie-uri, așa că ai impresia că ai poposit la o petrecere între prie­te­ni, nu la o seară live cu băieții ăia din Moldova care-ți plac foarte mult.

Pe scenă instrumentele sînt așe­zate frumos, într-o ordine șco­lă­reas­că, și oricît ai vrea nu poți să-ți în­de­părtezi pentru mult timp ochii de la ele sau să uiți de așteptat. La una dintre mese, un bărbat și soția sa sorb împreună dintr-o bere și, atun­ci cînd nu mîngîie ecranele telefoanelor, numără cu jind minutele pînă la spectacol. În spatele scenei, trei băieți se chinuie să țină atmosfera cît mai vie și, din cînd în cînd, prinși în propria lor vrajă, se în­de­părtează de butoane și se îmbrîn­cesc amuzați unul pe altul.

Cuibul din mulțime

Primii care intră pe scenă, undeva aproape de ora 23, sînt cei de la trupa Cuibul. În seara asta sînt invitații de onoare, așa că ei deschid spectacolul.

Cei de la Cuibul s-au născut în 1991, la Chișinău și cel mai des cîn­tă jazz și funk, deși nu se tem ca din cînd în cînd să „fure” cîte ceva din energia rock a celor de la Zdob și Zdub. În 2013, formației i s-a ală­tu­rat Lidia Scarlat și tot ea a fost cea care a cucerit joi mulțimea din Fra­telli. „Pe strada mea ploaia nu va că­dea”, fredo­nea­ză Lidia și își strînge șuvițele blonde de pe frunte. A găsit în sală mol­do­veni de-ai ei așa că melodia asta-i despre Chișinăul lor. În spatele ei și-n spatele barului cresc căsuțe tri­di­mensionale, care-i prind pe cei cinci cîntăreți la mijloc, ca într-o îmbrățișare. Doi îndră­gos­tiți își iau la revedere în fața barului și își trimit bezele în aer pînă ea se face nevăzută după conturul pe­re­telui.

Piesele curg și-n mijlocul clu­bu­lui, oamenii îmbrăcați în negru, ca în urma unei înțelegeri tacite, se bîțîie de pe un picior pe altul pe cîte o piesă „șamanică”. Undeva în spate, de unde nu se poate vedea scena, doi bătrînei ocupă bosum­flați o canapea. E clar că ritmul nu i-a prins așa că deschid o com­pe­ti­ție de privit ceasurile și de bătut cu degetele în masă, pînă cînd o să le răsune în urechi ritmul pentru care au venit. Alți doi au renunțat deja și au coborît să-și ia hainele de la garderobă.

Pauza dintre cele două trupe pare prea lungă pentru unii și atît de plină de posibilități pentru alții. La bar pare că s-a organizat un troc, se ia un pahar gol și se returnează unul plin la schimb, sticlele de plastic încă sînt aruncate în sus, iar mulțimea flecărește liniștită, fără nicio urmă de grijă pe față.

Băieții de la Zdob și Zdub intră în scenă cu aceeași încîntare cu care îi surprindea cineva, cu doar cîteva ore înainte de spectacol, pe pagina de facebook a clubului. Toată lu­mea se ridică din scaune, în sală se face liniște și nimeni nu se clintește din loc pînă ce cîntăreții nu-și po­tri­vesc instrumentele. Cînd prima melodie începe toată lumea se destinde, sala aplaudă și se lasă pur­ta­tă, fredonînd conștiincios versurile din melodiile cele mai apreciate ale formației. Pentru o seară, în Fra­telli, DJ a fost tot Vasile și bunica a bătut toba cît s-a putut de tare.