Monologurile folkului insomniac

E un bătrînel simpatic, cu o jachetă po­nosită din denim tocit, vorbește alene și nu scapă două fraze fără o anecdotă, de cele mai multe ori îndrepta­tă spre sine. Dinu Olărașu a reușit joi, 25 noiembrie, în lumina palidă din Clubul Presei să-i convingă pe cei care și-au lăsat inimile la Cenaclul Flacăra să nu-l mai sune la orice oră din noapte. Doar a îm­bătrînit și s-a apucat să scrie poezii.

„Se aude acolo în spate? Nu? Ai cîștigat o excursie la Sighișoara. Pe banii tăi!”. Asa a ales să deschidă con­cer­tul Dinu Olărașu, pregătit cu cî­teva glumițe de început că să dez­mor­­­­țească publicul prins în așteptarea lui. Puțin peste ora nouă, după doar trei acorduri de chitară și cîteva bancuri care frizau un spectacol de stand-up, folkistul e gata de cîntare.

Seamănă cu un navetist nostalgic căruia i-a intrat deja în obicei să se ur­ce în același tren prăfuit. Fumează hul­­pav și vorbește cu un accent molcom, moldovenesc. Povestește ­zîm­bind despre cartea lui de poezii „ve­selă-tristă, așa cum e criza economică la români”.

Între melodii, reprezentația începe ușor să semene cu o terapie psihologică de grup.

Spectatori trecuți ușor de vremea studenției, liniștiți, își aprind din cînd în cînd cîte o țigară. Nostalgicii care au prins „Flacăra” în culmea popularității ori părinții cu copii se strîng în jurul meselor lunguiețe din Clubul Presei, în momentul în care trubadurul șifonat își ia chitara în spate și începe să îngîne primele acorduri dintr-o piesă.

„Dincolo de orice vamă, dincolo de da sau nu, pentru că mai cred în oameni, și în mare și-n delfini, pentru că inima mea e o orgă de lumini”, în­cepe degajat „spiridușul folkului” pri­ma piesă din concert. Între melodii, reprezentația începe ușor să semene cu o terapie psihologică de grup, cu un ușor parfum optzecist. „Eu voi fa­ce măr­turisiri toată seara. Vă spun de pe acum. Și o să vă invit și pe voi să fa­­­­ceți același lucru, veniți în locul meu lîngă microfon, închidem lu­mi­nile ca să nu vedem despre cine-i vor­ba și vă puteți descărca sufletul la microfon”.

Pact pentru poezie

Poetul cîntăreț se apucă să spună o poveste tragi-comică despre cum și-a vîndut sufletul diavolului în momentul în care s-a apucat să scrie poezie. Despre cum i s-a spus să semneze în josul unei hîrtii pe care aproape n-a citit-o și despre cum primul impuls a fost să semneze cu numele lui Nicu Covaci, lăsînd apoi audiența să zîm­bească complice la glumița mali­țioasă. „Eu sînt paznicul casei nebu­ne, poftiți, avem paturi destule”.

Cîntarea e una molcomă, în lumina anecdotelor cîntărețului care continuă să se confeseze pe un ton ludic, în acorduri de chitară. „Măr­turisesc, sincer, că am votat cu Băsescu. Și…vă mai mărturisesc că simt că ceva nu-i în regulă”, pufnind apoi într-un rîs copilăresc.

Cînd trenurile nu pleacă din gară

Concertul curge ca un program de cenaclu. Piesele sună ca niște poezii postmoderniste, cu un ușor iz stănescian, iar chitaristul de­gajă o nostalgie a unui om căruia i se citește trecutul în privire. „Spuneți-mi că sînt păgubos, dați-mă afară din ca­sele voaste, în­toarceți-mi vorbele, lă­sa­­ți-mă singur, a­colo, în tăcerile albastre”. Ingînă a­proape șoptit aceste versuri, în timp ochii celor din public sînt ațintiți asu­pra-i ca să vadă „pînă în ființa lui, dincolo de cămașa boțită și blugii de la se­cond, dar puțini reușesc cu ade­vărat”. Publicul asistă tăcut la monologurile celui de pe scenă, aplaudînd și zîm­bind pierduți în gîndurile vremurilor apuse, în spatele sticlelor de Ti­mi­șo­reana.

Cîteva piese despre București sau despre „camera cealaltă” și tot spiri­tul a fost resuscitat în momentul în care s-au auzit primele acorduri de la „Su­nă-mă noaptea”, în aplauzele iubitorilor de folk din sală. Un singur lucru l-a întristat pe omul cu chitara, faptul că nimeni nu a avut curajul să urce pe scenă și să-și verse sufletul peste mi­crofon. „Ah, tot felul de zăbăuci pe-a­ici în seara asta. Pesemne că unul din­­tre ei sînt și eu”.

Alexandra PANAETE