Muzică tribală la o ceașcă de cafea

Din colțul cafenelei, acolo unde și-au așezat instrumentele, patru tineri bat ritmic cu palmele în tobele africane, iar de afară, prin sticla care ține loc de perete și ferestră totodată, un copil stă cu mîinile proptite și privește curios în interior. Este sîmbătă, 19 ianuarie 2019, ora 14.00 și, la deschiderea cafenelei Tucano Caffe din Iulius mall, patru băieți ai trupei Africano Orchestra creează, pe nesimțite, un spectacol energic, dat de muzicalitatea intensă pe care instrumentele de forme și mărimi multiple o produc.

Sînt îmbrăcați asemenea oamenilor dintr-un trib, fiindcă vestimentația, alcătuită fie dintr-un tricou și panaloni cu romburi galbene și verzi, fie din pantaloni largi și o bluză lungă, din material fin și mov, asortat cu un turban îi fac pe oameni să se uite cu interes spre ei. Cafeneaua este plină și încă s-ar mai strecura cîte un domn, o doamnă dacă ar mai găsi un loc liber, doar-doar să își bea cafeaua ori să mănînce o prăjitură, participînd la momentul băieților. Aceștia, așezați în semicerc, se disting unul de altul prin instrumentele diferite pe care le fac să sune a vibrații și prin cum arată. Unul dintre membri are părul creț, poartă straie mov, dă din cap și din picior și bate darabana pe care o ține între picioare. Își privește din cînd în cînd colegul, ale cărui palme se lovesc tot de o darabană accesorizată cu tot soiul de croieli negre tradițional africane. Între ei doi, ceilalți colegi acompaniază momentul artistic, unul cu un didgeridoo, similar la aspect buciumului romînesc, din care suflă stînd pe scaun, iar celălalt, bătînd puternic din două bucăți de lemn.

Muzica ce atrage copiii

Prima melodie începe cu bătăi echilibrate, însă ritmul se accelerează plăcut pe măsură ce artiștii fac demonstrația stăpînirii instrumentelor. Sunetele devin alerte, sacadate, greu de distins, iar cafeneaua se umple de tineret. O fată care stă la o masă foarte aproape de ei se bucură de prestație, bate ușor cu degetele în masă și le face poze celor patru instrumentiști. Fotografii caută poziții pentru a-i surprinde pe cîntăreți, se așază în genunchi, caută cadre și imortalizează momente. Următorul cîntec vuiește ca într-un codru și se aud vibrații ale instrumentelor. Copilul cu fes și glugă pe cap de după geam se strecoară înăuntru ghiduș, vine aproape de orchestră și, cu mîinile băgate în geacă, se uită lung și zîmbitor la băieți. Aceeași fată care se bucura de muzică prin bătaia degetelor în masă se ridică și o roagă pe fetiță să ia loc pe scaunul ei, pentru a lua parte și ea la spectacol. Copilul dă din cap negativ, rămînînd însă cîteva minute să-și hrănească curiozitatea, uitîndu-se fascinat la colțul de unde vine muzica.

Tînărul creț își ia o chitară, după o scurtă pauză, la care cîntă cald și încet, aproape șoptit, de parcă sunetele ar vrea ele însele să te poarte într-un basm atotștiut ori, dimpotrivă, într-o poveste niciodată spusă. Momentul se potrivește foarte bine cu decorul cafenelei, care este plină de tablouri de dimensiuni mari, ce înfățișează chipuri fericite, ale unor africani, pictați pe față în stil indian și purtînd bijuterii colorate, din ansamblul mărgelelor și a cerceilor.

Ritmurile se amestecă, iar artiștii se așază pe vine și își continuă momentul. Unii dintre spectatori discută între ei, iar alții rămîn cu ochii pe orchestră, ascultînd tipul de muzică care îi face să se ridice de unde stau și să devină martori ai demonstrației atît de rar auzite.

de Claudia COCIUG