Nici Marte n-ar fi prea departe

Învăluiți în lumini colorate, oamenii se plimbă agitați dintr-un colț în altul al clubului „Fratelli”. E vineri, 20 aprilie, și e anunțat concertul lui Smiley, iar publicul se arată nerăbdător să-l întîmpine pe cîntăreț. Spațiul îngust e dominat de entuziasm, iar dacă ești destul de atent, pe lîngă muzica de pe fundal, poți descifra conversațiile fanilor care-și dau coate și se-ntreabă unul pe altul cît mai durează pînă cînd o să-și lase picioarele purtate de ritmurile melodiilor pe care le pot fredona pe dinafară.

Mulțimea se mișcă în valuri și pa­re că n-ar mai putea încăpea nici mă­car o persoană în grămada de oameni care s-au înghesuit în fața scenei pe care Smiley dansează cu ochii în­chiși, ținînd un pahar de whiskey în mîna stîngă. Lîngă el, două dom­ni­șoa­re au proptite microfoane în fa­ță și se balansează în sincron fredo­nînd notele înalte în timp ce pe ecranul din spatele lor se derulează imagini co­lo­rate și se-nșiră versuri pe care fanii și le cîntă parcă unul altuia. Primul rînd e predominat de doamne care stau cu telefonul ridicat în aer încercînd să gă­sească un unghi cît mai bun din care să-l filmeze pe artist. Pierdut prin­tre ele, un domn cu părul că­runt stă bosumflat pe un colț al scenei spri­jinindu-și capul într-o mînă în timp ce face mișcări dezaprobatoare.

Fanu’ lu’ Smiley

„Nu, nu intră ăsta mai devreme de ora două”, îi spune un băiat bru­net fetei de lîngă el care își fuma țigara rătăcindu-și privirea peste ca­petele celor care ieșiseră să mai ia o gură de aer înainte de a-și croi din nou drumul printre persoanele ca­re deja începuseră să se adune înăun­tru. Pe măsuțele hexagonale stau fra­pie­re în care sînt îndesate, printre cu­bu­rile de gheață, sticle de șampanie sau de vin din care chelnerițele toarnă cu precizie în paharele înalte, servi­n­du-le mai apoi domnișoarelor coco­țate pe tocuri înalte sau domnilor îm­brăcați în cămăși de un colorit di­vers. Pe canapelele turcoaz alipite de pe­reții localului, poposesc cei care vor să-și savureze băutura admirînd spec­tacolul de lumini. Pe lîngă bar se pe­rindă cinci fete cu tricouri asortate pe care, lîngă ilustrația cu paharul de margarita, este scris caligrafic „VIP. Bridesmade”. La cîțiva pași depăr­ta­re, alte patru fete care poartă tricou­ri roz pe care e imprimat textul „Fa­nu’ lu’ Smiley” încearcă să facă o po­ză de grup. „N-a ieșit nici asta, fa­tă? Lasă că-l punem pe domnu’ Smiley să ne facă o poză bună”, spune una dintre fete stîrnind rîsul prietenelor ei.

„Domnu’ Smiley, mai stai un pic”

E deja trecut de miezul nopții, iar localul e ticsit de oameni. Pentru a ajunge la bar trebuie să te strecori prin­tre rochii acoperite-n strasuri, cizme lungi, tocuri înalte și sacouri în carouri. Cînd de pe scenă se aude însă „Sînt cu fața spre ușă și cu oc­hii spre ea”, oamenii uită de băuturi și fredonează alături de artistul mult aș­teptat. „Haideți să facem să fie SIM­PLU”, spune Smiley cu zîmbetul întipărit pe buze, ținîndu-și ochii în­tredeschiși în timp ce încerca să se fe­rească de lumina reflectoarelor ca­re-i făceau fața cînd verde, cînd al­bas­tră. Deși nu te puteai mișca fără să dai coate celor din jurul tău, oamenii au țopăit, urmînd întocmai indicațiile artistului care dansa de parcă nimeni nu l-ar fi privit. „Domni­șoa­ră, dom­nișoară, ce program aveți di­sea­ră?”, cîntă un grup de trei fete apro­piindu-și fețele una de cealaltă de parcă ar fi avut un dialog.

Smiley se plimbă de la un ins­tru­mentist la altul în pași de dans, balan­sîndu-și corpul dintr-o parte în al­ta, parcă îndrumînd publicul să-l imi­te. „Deci să vă spun, e foarte ușor, totul aici e distracție, eu nu vă dau de­cît încălzirea pentru o seară pe care voi o faceți de neuitat”, le spune ar­tistul celor adunați în jurul său. În ritmul bătailor de tobe, totul pare o explozie de energie, de la cîntăreț pînă la oamenii care și-au îndesat te­lefoanele în buzunare pentru a pu­tea aplauda cu mîinile înălțate-n aer. Bar­manii și-au înfășurat trupurile în steaguri pe care e întipărit cu litere mare „FRATELLI” și s-au urcat pe bar, invitîndu-i pe cei de lîngă ei să facă același lucru. „Acuma bagă dans”, țipă Smiley alipindu-și micro­fonul de buze ca mai apoi să-l lase pe scenă pentru a dansa spate-n spate cu chitaristul care-și mișcă rapid degetele de pe o coardă pe alta.

Mai departe de scenă, atmosfera e puțin mai liniștită, iar oame­nii dansează mai relaxat, făcînd miș­cări circulare din șolduri. Un cuplu de bătrînei se ține în brațe, făcînd pași mărunți pe melodia „Vals, vals, vals” interpretată șoptit de către solist. To­tul încetinește, iar piesele sînt din ce în ce mai lente, îndrumînd îndră­gos­tiții să se contopească-n îmbrăți­șă­ri. „Nouă ni se spune Smiley și cea mai bună trupă din Sud – Estul Euro­pei, dar mie mi se mai spune și dom­nu’ Smiley, stai un pic”, mărtu­ris­eș­te artistul rîzînd și-i prezintă pe rînd pe cei care i-au fost alături pe scenă în timp ce, din spate, ascuns după un pupitru pe care sînt înșirate zeci de butoane colorate, un bărbat îmbră­cat cu un tricou negru pe care scrie „HA!” reglează sunetul trecîndu-și degetele peste clapele care-i stau în față. „Să vă revăd cît de curînd, dar mai fericiți”, a fost formula de ră­mas – bun, pe jumătate acoperită de o melodie de la Avicii care a înce­put înainte ca Smiley să coboare de pe scenă.