Nightlosers și nopți pierdute-n Bază

Pregătiți cu ochelari de soare, dar numai cu lentile în formă de inimioare, cușme, un batic roz și un zolitor pentru rufe pe post de instrument muzical, băieții de la Nightlosers au venit vineri seara „La Bază” să ne spună că sîntem niște bețivani ratați. Ne-au dat shoturi la bar și, după ce ne-am amețit bine, ne-au vorbit despre dragoste care, evident, e „ca și o rîie”. Au plecat numai după ce ne-au adus aminte și de Elvis Presley și-ai lui pantofi albaștri

Luminile se sting, publicul se adună în fața microfonului, dar nu pen­tru că începe concertul. Hanno, solistul trupei, are un anunț important de făcut: „Shot-uri din partea casei”. Nici nu ajunseseră bine în camera în care se afla sce­na, că deja toți se mută la bar, unde Ștefan toarnă de zor în pă­hă­relele de sticlă.

Țap cu urechi de iepure

În spiritul me­lodiei „Bețivan ratat”, fiecare își ia cîte-o bere și se întoarce să-și ocupe locul în fața celor de la Nightlosers. Cei mai din față se așa­ză, în timp ce restul în­cep să dan­seze, care cum poate sau îi permite locul îngust, căci localul e deja plin. După fiecare piesă, Hanno mai pre­­zintă cîte un membru al trupei. „Țapu la tobe”, „Jimi la vi­oară” și începe-o nouă melodie, mai vioaie ca anterioara. Dar nu înainte ca so­listul să ceară o bere. Ime­diat, îl și vezi pe Țapu, bateristul, cum își împarte mîinile între tobe și o sti­clă de Heineken.

Își dau seama că-s lîngă boxă și fata îi spune: „Nu mai aud nimic cu dreapta”.

Cînd urmează vreo melodie cu ten­te tradiționale românești, cît ai cli­­pi, Hanno și Țapu își pun cîte-o cuș­mă pe cap, ca să fie în ton cu mu­zica. Numai că Țapu-i mai ghi­duș și, la un moment dat, renunță la pă­lărie ca să-și pună un batic roșu, vrînd să se asorteze cu vocea de țață de du­pă gard pe care o folosește din cînd în cînd. Așa-l auzi cîntînd, în timp ce se oprește din bătut la tobe: „La birtuțu’ din pădure, eu beau jin și mănînc muuree”.

Un cuplu de de lîngă mine, el cu păr puțin lung și purtînd o pălărie, ea cu miș­cări puțin împleticite, dan­sea­ză mai ce­­va ca un cuplu din anii ’80. S-au zbînțuit pînă și-n pauza de-un sfert de oră de la jumătatea con­cer­tu­lui, re­­zemați de bar și fără ca mu­zică să se mai audă. Acum, ba ea îi mai fură basca, ba el mai fuge la bar după o bere, astfel că, pînă la urmă își dau seama că-s lîngă boxă și fata îi spune: „Nu mai aud nimic cu dreapta”.

Ca și o rîie

„Rămînem în sol, dar major”, și cînd te-aștepți mai puțin, Hanno aduce pe scenă washboard-ul, un fel de zolitor pentru rufe pe care și-l atîrnă la gît și, cu o lingură în fie­­care mînă, ți­ne un ritm vioi și atra­­­­­ge pri­virile și bli­țurile. Țapu se gîn­­deș­te și el să mai schimbe ceva și-și pu­ne o pe­re­che de urechi roz, pu­foase, de ie­pu­re, ca să mai în­vi­o­reze at­mo­sfera.

Spre sfîrșit, cum ne-așteptăm, bă­­­ieții încep să cînte „Dragostea-i ca și o râie”. Ce nu prevăzusem e fap­­­tul că Hanno își pune de data as­ta o pe­reche de ochelari de soare cu len­ti­le mari, în formă de inimioare. Zîm­­bind a voie bune și, poate, une­le dintre ele de­ja a beție, cuplurile se iau în bra­­țe și dan­sează pe ritmu­rile chitării ce a­companiază versu­ri­le „dra­gos­tea-i ca și o rîie, te mă­nîn­că și-n călcîie”.

Dar trupa nu pleacă pînă nu o­no­­­rează și ultima comandă a publi­cului, care strigă din ce în ce mai ta­re: „Blue suede shoes! Blue suede shoes!” (n.r.:pantofi albaștri din pie­­­le de căprioară). Tinerii din pu­blic impro­vi­zează cîte-un twist, ba cu prietena, ba c-un grup de fete sau doar cu o be­re și-o țigară-n mînă, ca cel din fa­­ța mea, care, fiind și de vreun me­tru nouăzeci, la fiecare cî­teva acorduri ridică sticla în cinstea celor de la Nightlosers.

„Noapte bună, la revedere, la mulți ani, tot ce vreți”, le urează la finalul concertului celor prezenți și cei cinci se întorc la masa lor de lîngă bar, lă­sîndu-i pe tineri, dacă nu să se scar­pine-n călcîie, măcar să le mai to­cească puțin, dansînd.