Odiseea unei beri spațiale

Vineri seara, în Trumpets Pub, cu greu mai găsești un loc liber sau măcar un petic de podea în care să te o­prești cu o bere de la bar. Nu doar că s-au dat toate re­zer­vă­ri­le, dar peste tot lumea s-a înghesuit să-i vadă pe băieții de la Bere Gratis care încă se lasă așteptați.

Noroc că lîngă garderobă e mai liber, iar împreună cu Paul mă ascund de fotograful încăpățînat să sur­prin­dă pe toată lumea. Chiar și pe-o doamnă singură într-un colț, la vreo 50 de ani, care-și acoperă fața cu mîna cînd blitz-ul pare s-o amenințe. După o oră și un sfert în care media de vîrstă m-a făcut să mă simt iar tînăr, la intra­re se înghesuie cei cinci artiști în frunte cu toboșarul care are grijă să „gîdile” instrumentele și să pregătească frontul.

În jur, lumea nu prea pare că și-a dat seama de intrarea băieților, mai puțin un bărbat cu un tricou pe ca­re scrie „fără regine nu există regi” ce își retrage mai în­tîi burta și apoi restul corpului din calea trupei lăsînd să se audă un subtil „ei sînt!”. După ce discută planul de bă­taie și trag ultimele fumuri din țigară, băieții de la Bere Gra­tis fac semn că-s gata de intrare, moment în care lu­minile se conformează, iar sunetul de fundal al pub-u­lui se transformă în soundtrack-ul de la „Odiseea Spa­ți­a­lă” a lui Kubrick.

După o intrare ca cele ale jucătorilor de fotbal în te­ren atunci cînd sînt schimbați, aplauzele fanilor sînt atît de puternice încît l-ar acoperi chiar și pe Mihai Gîdea a­tunci cînd vorbește despre politică. Cei mai intenși sînt trei bărbați cu tricouri albastre, care de fiecare dată cînd își cumpără o halbă nouă de bere, se lasă cu capul în jos, gata de atac și măsoară să vadă care halbă e mai plină, fă­ră să ajungă în vreun caz la aceeași concluzie.

Cea mai bună parte a concertului este faptul că ar­tiș­tii sînt la nici un metru de public și nu s-au plasat pe-o scena deasupra noastră, ci au rămas printre noi ca la un concurs de karaoke. Probabil că și de aceea, „Miță” (n.r.: solistul trupei) are grijă să nu lovească pe nimeni a­tunci cînd răstoarnă microfonul și ridică stîlpul de sus­ți­nere al acestuia înspre tavan, în timp ce cîntă „să se au­dă muzica pînă la cer”.

Iar pentru că băieții nu se văd destul de bine de pe sca­un, o femeie trecută de treizeci de ani se ridică de pe locul pe care stătea și se așează pe masa de la bar, mo­ment în care partenerul ei se uită înspre sticla de vin ca și cum barmanii ar fi uitat să-i aducă pahar.

După încă vreo cîteva piese în care și chitariștii mai au cîte ceva de spus, cîte-un „ieee” și „ooooo”, o fată ca­re își plimbă cîinele pe-afară se uită cu jind prin pereții de sticlă ai localului. Pe la jumătatea concertului cei de la in­trare n-au prea mai ținut cont de bilet, lăsîndu-i pe toți do­ritării să „le umble mintea după fete” la propriu.