Psycho ascultă Pink Floyd

Joi nu pare cea mai bună zi în care să organizezi un concert, însă chiar și așa, în Tavernă umblă neastîmpărat un freamăt. Aproape toate mesele au fost ocupate pe de o parte de tineri în tricouri cu formația preferată, iar pe de alta de „rockeri bătrîni” cu plete care par să ghicească toate melodiile înainte ca acestea să înceapă. Fie că e vorba de Metallica, Foo Fighters ori White Snake, nimic nu le scăpa urechilor fine, iar din cînd în cînd îi auzi cum trîntesc sticla de Timișoreana aprobator de masă.

N-am mai auzit pînă acuma de TYG, însă posterul modest lipit strategic în față la Bază, cu Norman Bates din „Psycho” (n.r.: film de groază din anii ’60) pro­mi­tea ceva interesant. Iar după jumătate de oră în care trupa s-a încălzit cu bere, ori vin după caz, un acord de chitară ne trezește din amorțeală. După tricourile cu care sînt îmbrăcați, cu greu ai putea spune că tinerii care urcă pe scenă fac parte din aceeași formație, însă rămînem fără vreo îndoială imediat după prima me­lo­die. În dreapta, o fată de liceu e dezamăgită că nu are pe cine să cheme la dans. Așa că, tînăra se mu­l­țu­mește doar să dea din mîini în stînga și dreapta se­mă­nînd mai întîi cu o mumie din Egipt, iar mai apoi cu un polițist din trafic. Odată cu cover-urile mai întu­necate, pentru a ne introduce cît mai bine în at­mos­feră, Eliza, solista trupei, mai închide din cînd în cînd ochii și ne provoacă să înțelegem mesajul din spatele versurilor. Din păcate însă, sonorizarea nu o ajută foarte bine căci la unele melodii, dacă nu le știi dinainte, n-ai nicio șansă să-ți dai seama despre ce este vorba. Pe la jumătatea concertului, realizăm că TYG mai are un membru.

Pentru că nu a avut loc pe scenă, băiatul de la orgă pare izolat de restul, iar din cînd în cînd alternează bătaia clapelor cu cea a sticlei de bere. În timpul me­lodiei „Time” a celor de la „Pink Floyd”, un durduliu aproape că-și dărîmă masa la pămînt în timp ce se întoarce către noi. Îmbrăcat cu un fes cu moț pe cap care-l face să semene cu Eric Cartman, acesta ne întreabă despre melodie întrucît „nici Shazam nu știe ce cîntă aștia”. Spre deosebire de alte concerte rock în care puș­ta­nii se bat între ei pentru a fi cei mai apropiați de scenă să „danseze” ori să „cînte” odată cu artiștii, aici majoritatea stăm liniștiți la mese. Iar între o altă repriză de Muse ori Pink Floyd, îi aplaudăm ca la teatru.

Apoi, în timpul ultimului bis, „I want it all” de la „Queen”, din spate apare un bărbat sobru care se așază cu grijă la masa prietenilor săi. „Bun, cînd începe concertul?”