Saxofon acordat pe ritmuri africane
Șoc-șoc-groază! 28 februarie 2012 Niciun comentariu la Saxofon acordat pe ritmuri africane 41S-a cîntat jazz pînă dincolo de miezul nopții, iar liniștea nu și-a croit înapoi drum decît tîrziu în noapte. Sîmbătă seara, Paul Bibici la chitară, Nicu Luceanu la saxofon și Bogdan Mandasescu la pian au cîntat pentru publicul ieșean care cu greu a apreciat trupa, aplaudînd-o. La sfîrșitul săptămînii, monotonia iernii a lăsat loc plăcerilor culturale, iar începînd cu ora 20, muzica bună a renăscut în Phoenix Club.
Concertul nu a început, iar mesele nu sînt nici pe un sfert ocupate deocamdată, cînd cei trei cîntăreți se ridică de la masă pentru a-și lua în primire instrumentele. Urmează o probă de sunet atipică: „No woman, no cry” din boxe nu se oprește, iar Bob Marley este acompaniat de chitarist în ritmul melodiei. Cu un zîmbet de bună dispoziție, pianistul instalat la clape își urmează colegul și vocea lui Marley abia se mai aude, pierdut, în restaurant, parcă ar veni din altă parte.
„Bine ați venit la o seară de Jazz Café” ne urează Paul Bibici pentru a nu lăsa loc aplauzelor, ci unei tăceri care trădează așteptarea primei piese. Pe ritmul antrenant al saxofonului, mesele rezervate se ocupă încet-încet, în timp ce o tînără domnișoară bate din picioare în ritmul muzicii și savurează the melody section (n.r.: „sector melodic” – termen specific desemnînd acordurile saxofonului, în melodiile în care acesta predomină), cu un swing tipic, sincopat. Melodiile curg, în stilul inspirat de clasicii jazz-ului.
Cu mama la cîntare
O doamnă ale cărei picioare subțiri, acoperite de o fustă neagră abia se zăresc de sub haina de blană cu model animal print apare însoțită de prieteni foarte vorbăreți. Imediat după ce își ocupă locul la masa de lîngă scenă, căutatul țigărilor în poșetă este întrerupt de o domnișoară care se ridică de la masa de lîngă noi, fixînd-o cu privirea, pentru ca zece secunde mai tîrziu să fie sufocată într-o lungă îmbrățișare părintească. Reîntoarsă la masa prietenilor nu mai mari de clasa a unsprezecea, le spune natural, acoperind muzica: „Mama Anei”, apoi toți o salută dînd din cap, în sincron.
După o scurtă pauză, prilej de conversații neîntrerupte pentru ascultătorii de muzică jazz adunați aici, trio-ul revine pe scenă cu un stil fundamental diferit de cel al primei părți, un rhythm section (n.r.: „sector ritmic” – termen specific, desemnînd melodiile în care clapele și chitara sînt predominante) în care clapele preiau controlul muzicii, ea devenind unitară, de o consecvență vibrantă a fluxului continuu.
„Ne grăbim, ne-a plăcut mult”
Atmosfera jucăușă a muzicii soft jazz este în strînsă armonie cu decorațiile localului. În fața mea, o mașină de scris veche, probabil martoră vreunui regim comunist sau vreunui mare război este înțepată de multe creioane colorate înfipte haotic, iar scrierile foii pe care „o imprimă” sînt și ele multicolore, de diferite dimensiuni, unde cele mai mari au redactat „halfway certainty”(n.r.: pe jumătate certitudine).
O a doua pauză a cîntăreților brăzdează muzica din fundal cu o altă serie lungă de conversații ruptă uneori de rîsete puternice sau tonuri ridicate. Toate acestea se curmă brusc atunci cînd artiștii revin pe scenă. Pentru prima dată mai îndelung de cîteva secunde în această seară, formația este aplaudată de publicul impresionat.
Sub ochii chitaristului nedumerit, unul dintre membrii grupului strigă zîmbind un: „ne grăbim, ne-a plăcut mult”.
Cu vădite influențe de blues, și a treia parte a concertului stă tot sub stilul rhythm section, de data aceasta chitara dominînd cursul melodiilor. Mai liniștită și fără dezechilibre sau sincope, această ultimă parte își pierde totuși din ascultători cînd, de la o masă de opt persoane, toată lumea se ridică în sincron și pleacă. Sub ochii chitaristului nedumerit, unul dintre membrii grupului strigă zîmbind un: „ne grăbim, ne-a plăcut mult”, pentru ca ascultătorii de la mese să mai înceapă o serie de aplauze. Cu localul aproape gol, concertul se încheie deloc spectaculos, cînd cei zece, poate cincisprezece oameni rămași pînă la final aplaudă pentru o ultimă dată.
Lăsînd saxofonul jos, Nicu Luceanu oftează și îngaimă un „asta fu și asta este”, pentru a lăsa loc audiției muzicale – tot de jazz – care domină următoarea oră liniștea localului.
Livia RUSU
Adaugă un comentariu