Tudor Gheorghe și-a rostit iubirile în limba română

În Sala Gaudeamus a Casei de Cultură a Studenților din Iași se face rareori liniște pe de-a-ntregul. Pînă și scena e învățată să se zguduie. Cînd a urcat pe ea maestrul Tudor Gheorghe, însă, lumea și scîndura podelei și-au strîns zumzetul în cîteva atacuri de tuse. „Lecția” a pornit la începutul acestei luni să umble prin sufletele românilor și-ale basarabenilor ca o iscoadă, căutînd să răscolească o dragoste uitată pentru limba română, pentru poezia curată dintr-însa. Sîmbăta trecută, pe 29 martie, de la ora 19.00, Tudor Gheorghe a cîntat Iașului cu duioșie, mustrînd dîn vreme în vreme românul care uită să iubească, să trăiască și să grăiască pur românește.

Spectacolul e scris și-ntruchipat de-aceeași inimă și-aceeași minte. Se simte în rostirea vorbelor, în flu­ie­­ratul haiducesc și limpede, în con­de­iul care plutește deasupra versu­r­i­lor cîntate. Glasul lui Tudor Gheor­ghe ține frîiele tuturor poveștilor și-ale stărilor care se-nchid în sală a­tunci cînd își începe cîntul. „Eu nu știu să cînt în aer liber”, spune el, așa cum a zis de-atîtea alte ori că n-a cîntat la nunți și alte benchetuieli. Pen­tru că suflarea lui trebuie să se strîn­gă în­tre pereți, sub un aco­pe­riș care să se încălzească încet, poem du­pă poem.

Sala e plină. Vreo două perechi de picioare se frămîntă fără loc, dar o­chii sînt lipiți de scena luminată în­­dea­juns încît să vezi dar mai de­gra­bă să vrei să asculți. Într-un tablou de umbre și-o albă lumină în­ge­reas­că, Tudor Gheor­ghe își sprijină chitara acus­ti­că pe genunchi. E un amestec stra­niu de întîmplare și necunoscut în cu­vîn­tul „vreme” rostit de el, într-un glas peste care timpul nici măcar n-a îndrăznit să calce. Actorul răsare din cîntare, de mînă cu „frumoasa doamnă, limba română” și-și joacă rolul de profesor întorcînd chitara pe ambele părți, în mîini, ca și cum ar încerca să ne trezească cu sclipirile lem­nului lăcuit. „La ultimul briefing pe care l-am avut cu producerul și ma­nagerul acestui show despre ca­re PR-ul meu spu­nea că poate fi foar­te cool, am avut dia­loguri foarte in­te­re­­sante în ceea ce pri­vește ținuta mea. Managerul, care este specialist fa­shion, mi-a re­co­mandat această ți­nu­tă black tie”, rostește cu umor as­cuns artistul. Mă­nunchiul de barba­ris­me e de-a dreptul înduioșător, pentru că ne smulge un hohot de rîs amar. Știm că am greșit, așa că îl oprim cu apla­uze, îmbujorați. Și tot așa, cînd ră­su­nă obraznic și spart un telefon în bal­conul sălii, muțim.

Tudor Gheor­ghe tace, privește în pămînt și așteaptă, sprijinit în chitară, să se încheie in­fer­nala me­lodie. Ca o i­coa­nă.

Pe pământ, nu în gînd

Atîtea moduri de-a șopti și tot atî­tea de-a striga are maestrul că ini­ma ți se așază și tresare pe piept la fie­ca­re ondulație. „Lecția asta e una de dem­nitate”, ne spune el, „cu cît sîn­tem oameni mai adevărați cu-atît mai greu ne e, parcă, să ne uităm de sus, să stăm drept”. Apoi ne-aruncă în „Ca­rul cu flori”, într-un spectacol de mi­resme, cu scorțișoară, trandafir, av­rămeasă, brebenei și viorele, toate arun­cate cu glas dulce, într-o joacă nu­mai bine cîntată înainte de poezia de dragoste.

Spectacolul lui Tudor Gheor­ghe e cel al palmelor împreunate și adu­se cînd pe bărbie, cînd la inimă, cînd pe genunchi, a bucurie, a frîngere și-a așteptare. Poezia lui Costachi Co­na­chi trece, fierbinte, printre coarde de chitară, alunecînd pe ziduri, su­fo­cînd încăperea, „piept pe piept tot apă­sînd, gură pe gură mușcînd”. Apoi vo­cea profundă și fluidă ajunge la Mihai Be­niuc, la versuri c-o Ana Kelemen pe care Tudor Gheorghe o rostește zîm­bind ca la un gînd cu chip de fe­meie frumoasă. Iubirea se cu­tr­emură, pentru că femeia se mă­ri­tă și pleacă, „dar așa frumoasă ca a­tunci, cînd erai stăpîna vieții mele, nu vei fi tu niciodată. Niciodată!”. Du­re­rea răzbate în ultimul cuvînt, tre­cînd prin noi odată cu înlăcrimatul poem „Nu mă vei uita” al lui Beniuc. Ca să se unească toate frămîntările, tot fo­cul în dorul arghezian. „De ce-ai ple­cat? De ce-ai mai fi rămas?” Maes­trul se oprește și distruge mitul. Scoa­te o mapă cu foi, subiecte de ba­calau­reat pe care, spune el, nu l-ar fi tre­cut, fiindc-ar fi trebuit să își explice ver­su­rile din „De-abia plecaseși” pas cu pas, descleștînd palmele poetului și smulgînd durerea scrisă. „De ce să-i dai copilului așa o poezie și să i-o ex­plici?”

Un bătrîn șterge în grabă la­cri­ma care-i scapă printre gînduri. Sala e mu­tă, Tudor Gheorghe e însuflețit de-un Păunescu sfîșietor. „Cine are pă­rinți, pe pămînt, nu în gînd”, dar și cei care nu-i mai au încep a foșni șer­vețele în palme. Am uitat cînd a în­ce­put Tudor Gheorghe să cînte, am ui­tat că trebuie să se și oprească.

Sala s-a umplut de tot și-am ui­tat să scoa­tem din plămîni ră­su­flarea în­ce­pută cu două ceasuri în ur­mă. Lecția de dra­goste, de ce-o mai fi fost în ini­mi­le noastre, nu mai con­te­neș­te să cînte.