Un microfon, o solistă și zeci de bași și de viori

E miercuri, 22 mai 2019, ora 18.30 și cu toate că spectacolele pentru cei mici de la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” s-au terminat, pe scenă apar două fete. Sînt studente la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și cîntă în deschiderea concertului caritabil pe care Paula Seling îl ține pentru Robert, un băiețel bolnav de tetraspareză spastică. Oamenii sînt conduși în sală de cîteva persoane îmbrăcate în alb și negru, iar încăperea se umple de șoaptele spectatorilor și de rîsul copiilor care își scapăcîțiva pufuleți din pungă.

Cele două fete se așază pe scaunele puse la cîțiva centimetri de marginea scenei. Sunetul muzicii izbucnește deodată dintr-o boxă și pe fundal încep să se audă piese din anii ’60, precum „Moon River”, „Stand by Me”, „Strangers in the Night” sau „Fly Me to the Moon”. „Cîntați și voi cu noi acum”, spune fata care interpretează vocal piesele, în timp ce în stînga ei cealaltă fată suflă în nai. Lumina acoperă în întregime pianul mic și strălucitor, așezat în mijlocul scenei, în timp ce celalte instrumente, o vioară și o orgă, par a fi cufundate în beznă.

După o oră, de după cortină iese întîi o fată blondă, care se oprește în dreptul viorii, apoi un băiat care se îndreaptă spre o orgă. Cînd Paula Seling apare pe scenă, aceștia încep să aplaude, iar micile șușoteli care se auzeau în urmă cu cîteva minute încetează. Nu ai timp nici măcar zece secunde să auzi despre ce piesă este vorba, fiindcă vocea cîntăreței răsună în toată sala și te poate face să crezi că nu are nevoie neapărat de microfon. „Pînă cînd nu te iubeam/ Dorule, dorule”, spun versurile unei melodii de-ale Mariei Tănase, pe care solista o interpretează. „Mamă, la ce note acute ajunge!”,îi spune o tipă care rămîne cu ochii ațintiți spre scenă fetei de lîngă ea. „E renumită pentru notele astea și pentru cum vibrează sunetele”, îi răspunde prietena ei, iar cea care a inițiat conversația se mulțumește doar să dea din cap.

Nu ai nevoie de instrumente cînd ai public care cîntă

„Dacă tot am cîntat, mai trebuie să și dansăm, nu?”, este întrebarea pe care Paula Seling o adresează publicului în timp ce vine cît mai aproape de el. Atunci cînd cîntă, vocea sa este puternică și plină, dar dacă o auzi vorbind, observi că are un ton calm, domol, care te poate face să te întrebi dacă rostește cuvintele mai încet pentru a putea să interpreteze mai bine melodiile. „Nu ai cumva un pansament să îl pun pe sufletul meu?”, spune cîntăreața introducînd următoarea piesă. Muzica le face pe două bătrînele roșcate din rîndurile din față sa se legene dintr-o parte în cealaltă și din cînd în cînd să bată din palme. „Vreau să mă ajutați și voi la următoarea melodie. Cei din stînga sînt basul și cîntă așa: pa-ram, iar cei din dreapta vor fi coardele și vor zice pa-ra-ra-ram”, îi instruiește Paula Seling pe cei din public. La semnalul său, zeci de voci au răsunat în sala cu lumină gălbuie. „Continuați, nu vă opriți!”, le răspundea artista.

În timp ce cînta partea basului, o fetițăîși învăța bunica cum să facă poze mai bine cu telefonul mobil. Îi întorcecamera, îi selectează un efect, îi dă mîna mai jos femeii, toate pentru o fotografie cît mai clară. „Ține telefonul invers, nu vezi că nu îi prinzi și picioarele?”, încerca fetița să își facă bunica să înțeleagă că ea știe cum se fac astfel de lucruri. Un „nu” răspicat se aude din public atunci cînd solista spune că ne apropiem de finalul concertului. Se așază la pian, își dă părul într-o parte și începe să cînte versuri de Nichita Stănescu; pe fundal se aude cum cad picăturile de apă. Nimeni nu mai vorbește. Niciun telefon nu e ținut de vreo mînă pe sus, iar ochi privesc către aceeași persoană, către același pian, ascultînd aceeași voce: „Plouă infernal și noi ne iubeam prin mansarde”.

Text scris de Andreea CIBOTARIU