Drumul către flori e ascuns în folk

Ieșirea de sîmbătă seara, la Galeriile Pheonix din Iași, unde Dinu Olărașu și-a adus chitara alături de care a lansat volumul de poezii „Colb”, nu a semănat deloc cu o seară de concert. A fost mai degrabă o întîlnire intimă între prieteni, care au stat la povești despre studenție, americani și iubiri, pe care le-au îmbinat precum se face cu un vin bun – cu melodiile folk. Pe scenă, Dinu n-a fost singur, ci alături de Paul Arva, pe care l-a convins să treacă la voce cît el a fumat o țigară afară, pentru ca la sfîrșit să ne amăgească: „la ce oră spuneați că pornesc autobuzele?”.

În camera de la demisol de la Galeriile Pheonix nu se simt gradele cu minus de afară ci doar atmosfera u­nei reîntîlniri, în care cei treizeci și ceva de oameni se salută din priviri în semiîntuneric. Undeva prin centru, îmbrăcat într-o lumină roșie, Di­nu Olărașu e puțin confuz cu ur­mă­toarea poezie pe care să o recite, așa că cineva din public sare imediat în ajutor– „vezi la pagina 30!”.

Aplauzele urmează și ele, însă î­nainte ca folkistul să poată cînta, din public, Adi Beznă îi fură cuvîntul și cu modestie recunoaște că se în­cli­nă în fața lui Dinu – „are părți frumoase dar și urîte”. „-Zi de alea u­rî­te” completează imediat artistul, mo­ment în care toată sala rîde ca și cum un prieten de la bere spune o glu­mă. După ce se mai uită o dată prin sală și își tremură mîna pe cor­zi­le chitării, c-o urmă de regret se con­fesează: „Atît de puțini sîntem în săl­băticia asta folkistă”. Dar tristețea se risipă rapid amintindu-și de versu­ri­le unei melodii de la ASIA pe care a compus-o în timpul unei călătorii cu metroul. „Ia cu tine și inima mea… eu credeam că fetele o să se apuce de folk”.

După ce ne mai spune că întotdeauna cu moldovenii s-a înțeles cel mai bine și că la el acasă, la Si­ghi­oa­ra are măcar un pensionar pentru ca­re îi cumpără de la magazin lichior, Di­nu revine la cîntat „între cuvinte fă­ră suflet și marea de tăcere”. În sa­lă, deși mai toți sînt trecuți de 30 de ani, aproape că le simți fericirea, pe ca­re și-o exprimă precum niște li­ce­eni. Trei pletoși din dreapta artistu­lui fac la un moment dat valuri, mo­ment în care, printre versuri, Dinu îi încurajează – „bravo fetelor!”.

Cu „Sună-mă noaptea”, feme­i­le de pe rîndurile de mai în spate se spri­jină de umărul iubiților, pier­zînd­u-și privirea pentru a face loc pentru amintirile primelor întîlniri. Iar după încă cîteva melodii, Dinu îi face un semn lui Paul Alva și îl chea­mă alături de el pe scenă. „Mi-ar fi plă­cut acum zece ani să fiu Vasile Șei­caru” glumește acesta, în timp ce-și a­cordă chitara pentru „N-ai nevoie de foarte multe ca să fii fericit”. Vă­zînd că cei din sală știu la fel de bi­ne versurile precum el, autorul amînă pa­uza și spune ghiduș: „ia haideți să mai cîntăm una”.

O cronică pe roze

După o gură de aer, artistul se în­toarce iar cu chef de vorbă și ne ex­pli­că de la ce vine titlul volumului și își amintește de unul din filmele sa­le preferate – „Dead poets society”, mo­ment în care pînă la dezbateri des­pre film dar și cariera lui Robin Wi­lliams nu mai e decît un pas. No­roc că Dinu îl taie și întreabă în­drăz­neț „cînd pleacă ultimul tramvai?, pri­mind imediat și răspunsul – „mî­ine!”.

Imediat, artistul revine la cîntat, ne învață cum trebuie să credem în flori și apoi ne amintește de cum era viața acum „zece ani”. „Un perete nu­mai poze – viața cînd era pe roze – aveam numai, numai «acum lă­sa­ți-mă doar pe mine» 43”. Însă nimeni nu prea îl ascultă, și toți cei treizeci și ceva de oameni cîntă la fel de intens ca Dinu.
Revenind la glume, autorul își a­mintește „cîte am mai pățit prin T-urile din Tudor…” urmînd să cînte „Tar­ga”. Pentru că și de data asta oa­menii au știut versurile, acesta se ui­tă către Laurențiu, patronul localului care toată seara a fost „ciuca bă­tă­i­lor” și îi spune c-ar trebui să le dea ba­nii înapoi celor veniți „pentru ca data vi­itoare să plătească 65 de lei”.

Uitîndu-se către partenerul său de scenă, Paul Arva, care pînă a­cum n-a zis nimic, Dinu îl tachinează că po­eții sînt cei mai bătăioși scriitori și că „nu se poate cu fundul între do­uă luntre” (n.r.: Paul își compune singur melodiile). Peste alte cîteva piese, ar­tistul își laudă din nou colegul, iar de data asta îl lasă singur, acesta mer­gînd să fumeze o țigară. Iar după ce s-a întors pentru încă o tură de poezie atît în versuri cît și în muzică, Dinu Olărașu spune convins „nu sînt trist că sîntem atît de puțini”.

Foto: Eduard Merschi