Ploaia nu oprește mafia să cînte

Ai fi zis că ploaia ar fi avut vreo șansă să oprească fanii BUG Mafia să se-ndrepte vineri seară, după ora 21.00 scrisă pe afiș, către clubul Times. Nu s-a întîmplat. Coloana mașinilor din fața localului pare intermi­na­bi­lă și înăuntru, după perdelele lungi făcute din fîșii din plastic transparent, lumea nu pare să simtă c-au trecut deja mai bine de trei ore de cînd îi așteaptă pe artiști să cînte. De la „Riders on the storm” a celor de la The Doors la melodii cîntate de Inna sau Ruby – nici nu mai con­tează ce se-aude, atîta timp cît după, pe scenă o să urce cei trei băieți care par să-i fi transformat pe iubitorii hip-hop-ului românesc în niște fanatici.

„Iași, dacă nu cîntă toată lumea, după trei piese ne-am oprit din cîntat și plecăm acasă!”, se-aude o vo­ce puternică din microfon și tot localul pare să se fi unit, dintr-o dată, într-o singură voce. Toți se bucură, țipă, cîn­tă și cuvîntul „liniște” pare să fi murit cu totul. Trei bă­ieți tineri, toți îmbrăcați în alb, își întind mîinile u­nul după umerii celuilalt și formează un lanț uman, ca­re sare la fiecare schimbare de ritm. Peretele plin de cea­suri de care te lovești la intrarea-n club măsoară cît a mai rămas din timpul petrecut cu „zeii hip hop-ului” și entu­ziasmul fanilor crește pe măsură ce minutele se împu­ținează.

Cînd, în sfîrșit, Uzzi începe să înjure în microfon, toa­tă sala pare să se nască a doua oară. Fețele tuturor se lu­mi­nează, mîinile se ridică în aer și pare că startul concer­tului abia acum s-a dat. „Mă, față de alți artiști, noi luăm banii înainte să plecăm de-acasă. Deci n-ar fi o pierde­re dac-am pleca acum; cîntăm și noi toți, sau ce facem?” Pînă la fani, toate cuvintele se transformă-n ordine și ime­diat băieții din public încep să cînte vers cu vers, fie­care piesă. Vocile artiștilor, deși amplificate de microfoa­ne, abia se mai aud dintr-un amestec. Poți să zici c-ai ve­nit să participi la un concert al fanilor din Times – „BUG Mafia nu e BUG Mafia la concerte – e toată lumea din sală” – și, brusc, totul devine mai limpede.

Oamenii sar, stau cu mîinile-n aer și fiecare are la îndemînă un telefon cu care ba filmează, ba face-o foto­grafie, ba înregistrează – dar nimeni nu se dă în lături de la cîntat. Ochii băieților de pe scenă și din jurul ei scîn­teiază și toți par să-și descarce la unison supărarea prin versuri. Cuvintele artiștilor li se transformă repede într-un crez pe care l-au tot avut și locul descris la microfon rupt dintr-o vară ideală, „unde trăiești de parcă timpul te-așteptă/ și muzica nu se-oprește niciodată”, pare să se fi transformat în sala clubului în care vocile tuturor s-au transformat în una singură. Cele care nu s-au mai a­uzit și-au cumpărat bilete pentru seara următoare – cînd BUG Mafia o să inventeze, poate, o nouă variantă a Pantelimonului care petrece; și de data asta vedeta piesei o să fie Iașul.