Am să mă fac lebădă cînd cresc mare

Eșarfele se întind pe holul Tea­trului pentru Copii și Tineret „Lu­cea­fărul” și vinerea dimineața pa­re să fie vremea perfectă de privit ră­țuș­tele pe lac. Așa s-au gîndit învăță­toa­rele cînd au aliniat, în șir indian, cîteva zeci de copii care fac pași mă­runți și se-ndreaptă ca niște ade­vă­rați critici teatrali către sala mică, în care stă să înceapă „Rățușca cea urîtă”, după H. C. Andersen, în re­gia lui Ciprian Huțanu. Țin mîi­ni­le strîns de eșarfele întinse și legate între ele și înaintează odată cu zgo­motul către băncile îmbrăcate în bu­rete maro.

„Eu sînt puternic!” Fața e im­pu­nă­toare, vocea la fel, litera „r” par­că ar mai avea puține exerciții de făcut pînă să ajungă unde trebuie, dar ar fi convins pe oricine. Silueta micuță își reia mersul și se-nde­păr­tează, inspectînd cu atenție dis­tan­ța de la primul om prins de eșarfă la ultimul. Ochește ultimul rînd, se desprinde de fîșia de material și se-așază în colț. Copiii, parcă într-o pauză la grădiniță, se grăbesc să-și găsească locuri în sală și mur­mu­ră, rîd sau tușesc mărunt. Din cînd în cînd, un țipăt scurt și nemul­țu­mi­tor sparge agitația constantă și mă­run­tă.

Actorii încep să mînuiască pă­pu­șile și, din ouăle așezate într-un coș de nuiele, încep să iasă în lu­mea de pe scenă capete mici, galbene și pufoase de rățuște. Actrițele, îm­bră­cate în negru, se transformă în voci și murmurul copiilor dispare. Din toată liniștea se mai aude un „baaa nu ești ulîtă!” spus trist și încurajator de-o fetiță mică, atunci cînd rățușca cea urîtă vede lumina zilei și toate ograda începe s-o judece.

Rățuștele învață să măcăne, în­va­ță să înoate și decorul se schimbă din cinci în cinci minute, în funcție de gradul de complexitate al po­veștii. Cînd reflectoarele se sting și balta se transformă în casa vî­nă­torului, un „șșșh, a venit noaptea” explicativ al unui băiețel aduce pe toată lumea din sală la un nivel de înțelegere ușor al basmului. „Nu te mai mișca atît, zici că ești o feme­ie!”, îi zice-un băiețel îmbrăcat cu o blu­ză albastră altuia, care, plictisit, s-a ridicat în picioare și-a început să se întindă. Te uiți la rățușca gata să se transforme în lebădă și-ncepi să te întrebi de unde oare o fi învățînd copilul ăsta lecția asta scurtă de miso­ginism.

Îi spui în gînd că „rățușcă-i de ge­nul feminin” și începi să zîm­bești automat cînd vezi cum mîi­ni­le femeilor de pe scenă fac lebedele să zboare peste capetele copii­lor, într-o lumină frumoasă și di­fu­ză și, chiar dacă din cînd în cînd, țipă, spun cuvinte pe care nu le știu sau încep să alerge prin sală, îți zici c-ai să revii cît de curînd la un așa spectacol dublu – la care să-ți miști privirea de pe scenă într-un timp al ludicului și înapoi, timp de aproape o oră.