Amintirea primei cortine
De pe scena Iașului 3 mai 2017 Niciun comentariu la Amintirea primei cortine 3
Un șir indian de elevi intră în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, întrebîndu-se cum vor încăpea două secole de istorie a teatrului în două ore. Marți seara, de la ora 19.00, a fost omagiată împlinirea a 200 de ani de la prima reprezentație a unei piese de teatru în limba română, astfel, spectacolul „Teatru 200” a adus prin colajul compus din 15 fragmente entuziasmul începuturilor.
Luminile verzi fosforescente și sunetul de fluier îi introduc în scenă pe-un ciobănaș și-o păstoriță, Mirtil și Hloe, îmbrăcați în costume populare, iar două fete din public par mîndre că poartă ie în seara asta. Liniștea notelor din fluier este acoperită de zarva unor mascați veniți din „Lumea păpușilor” pentru alegeri. Aduc cu ei o căruță cu roți de lemn, împodobită ca un cort, din care ies politicienii care au pregătit discursuri pentru mulțimea cu măști. Tonul actorilor capătă un timbru ascuțit, mai ales cînd unul dintre ei spune că „patrioții” sînt acum „patrihoți”.
Un spectator își strînge pleoapele, fiind derutat de dinamica actorilor, rămînînd atent la bețivul de pe marginea scenei, care are papuci cu fermoar pe jumătate tras. O domnișoară își dă bretonul într-o parte și își pune rapid oglinda în geantă, văzînd că doi actori aduc o bancă roșie în mijlocul scenei. Episodul e construit ca un ring în care două cupluri ce se întrec în arta cuvintelor.
De la un domn cu sacou în dungi albe și negre aflăm că „pisica e pentru șoareci, brînza e pentru zgîriat”, astfel că un tînăr își ia iubita de mînă și-i șoptește încetișor „pisicuțo”. Apoi, de la o scenă de înmormîntare, transformată pe parcurs într-un inventar de bufeturi și argintărie, sîntem informați că în carne se află frica și de asta nu trebuie să o consumăm, iar ochelarii unei bătrînici cad pe nas din cauza rîsului zgomotos.
Sunetele de hilizeală sînt oprite de apariția unui pictor legat cu eșarfe albe de scaunul cu rotile. Mormăie ceva pînă cînd ultima silabă este acoperită de un alt bandaj, iar actorii cu pardesiuri negre împing scaunul dintr-o parte în alta, ca într-o horă a nebuniei.
Ultima „vizită” a fost a „bătrînei doamne”, cu scopul de a se răzbuna pe iubitul ei din tinerețe, Alfred. Întins pe nailonul de un albastru șters, cu capul sîngerînd, Klara își regăsește „în sfîrșit iubitul”. Doamna care testa camera foto reușește să fure cîteva cadre, spunînd „mă așteptam la ceva mai mult”.
Încercînd să alegi scena care ți-a plăcut mai mult, îți dai seama că mai degrabă ai găsit o replică ce s-ar potrivi oricărui individ într-un moment al vieții, pentru că fiecare „am fost cîndva Hamlet, stăteam pe țărm și vorbeam cu valurile”.
de Antonela Tănăselea
Adaugă un comentariu