Andrei Șerban a montat la Iași o divină comedie

Din „Indiile Galante” s-a revărsat pasiunea cu o for­ță și o sofisticare nemaiîntîlnite la Teatrul Na­țional „Vasile Alecsandri” din Iași în ultimele două decenii, cu prilejul nici unui spectacol de operă-balet. Joi, 15 noiembrie, regizorul Andrei Șerban a făcut din Sala Mare, în două părți și patru acte, pe rînd și în premi­eră, tărîm al Paradisului, Infernului, Pur­ga­to­riului și iarăși al Paradisului, după un libret de Louis Fu­zelier. Pe muzica lui Jean-Philippe Rameau și sub ba­­gheta lui Adrian Morar, dragostea a înlocuit haina sofisticării baroce cu cea a simplității sălbatice, după ce a schimbat mai bine de 400 de costume, mii de pie­se de de­cor și a antrenat peste 120 de balerini, baritoni, so­pra­ne, muzicieni, coriști, într-o alegorie de trei ore ce s-au scurs pe nesimțite. Regizorul, care a montat spectacolul pentru prima dată la Opera „Garnier” din Paris, și-a vegheat capodopera de la balcon, de unde spectatorii s-au lăsat născuți dintr-un ou, crescuți de îngeri, uciși de gelozie și reînviați pe tărîmul iubirii autentice. Drept dovadă că de pe buzele încleștate de vrajă ale privitorilor s-au desprins doar vorbe rupte din Rai.

„Cum lumea veche, în cleștar,/ Înoa­tă, în subțire var,/ Nevinovatul, no­ul ou,/ Palat de nuntă și cavou./ Din trei atlazuri e culcușul/ În care doar­me nins albușul/ Atît de galeș, de în­chis,/ Cu trupul drag surpat în vis./ Paradisul”

Paradisul

Hébé cea blondă și serafică le cîn­tă cu voce de soprană iubirea dulceagă și ușoară îndrăgostiților, pentru care existența e un dans imponderabil în pofida unduirilor în haine opulente, grele, ba­ro­ce. Pe tărîmul tinereții, cînd dra­gos­tea e proaspătă și amorașii duc norii lim­pezi ai iubirii sus, pe brațe, An­dro­gi­nul e întreg, închistat într-un imens Ou, iar fericirea se deapănă de la sine, prin vo­ia zeilor care mișcă fusul lumii: „Cîn­tați fericirea, dar nu curmați misterul”, fiindcă „într-o inimă sensibilă, secretul sporește desfătarea”, cîntă corurile de în­geri. Dar mișcările oamenilor care nu cunosc decît acest Paradis sînt frag­men­tate, discontinue, sugerînd că această pa­siune fluidă, gonflată și diabetică precum o vată de zahăr, nu este menită să reziste la trecerea prin vreme. Este doar un „Prolog în nori”, unde corul amorașilor îmbătați de iluzia eterni­tă­ții trăiesc clipa ca pe un bal fără în­ce­put și fără sfîrșit. Cimpoiul nu știe ce pri­mejdie îi paște cînd prelungește fantezia pînă dincolo de voia zeilor.

Purgatoriul

Bellone, zeița războiului, interpretată de un bariton, rupe impetuos vraja al­burie în tușe de roșu electric și în su­net de trompetă, spărgînd Oul în patru e­lemente: soare, lună, flori și cîmp. Așa că îndrăgostiților aruncați în de­ri­vă nu le rămîne decît să plece în că­utarea lor, care încotro, spre tărîmuri e­­xotice. Zeul Amor intervine, în­dem­nîndu-i pe tineri cu acorduri orientale îmbietoare să profite de dragoste, în ciu­da căderii din Rai și din grație. Eu­ro­pa cea măcinată de ură și confruntări es­te părăsită definitiv de cei care își caută împlinirea în pofte nestăvilite de mări sau de vulcani.

Infernul

Amorașii deghizați în iele des­ple­ti­te îi aruncă însă de pe poantele lor pe îndrăgostiți în arșița soarelui din Peru și în mările pline de sirene din preajma insulelor turcești în actul al doilea, pentru a-i învăța că „dragostea trebuie să-și ia zborul cînd nu mai e speranță”. Amăgiți de vorba îngerilor căzuți, că „plăcerile trebuie să ne însoțească me­reu”, cei flămînzi de pasiune ajung să crea­dă că trebuie să stăpînească ceea ce venereză. Osman își închide iu­bi­rea într-un turn, ținînd-o pe Emilie scla­va fanteziilor sale. Huascar, ma­re­le preot care slăvește Soarele, își ia a­su­pra-și puterea obiectului de vene­ra­ți­e pentru a o convinge pe Phani, prin­țe­sa incașilor, că trebuie să fie numai a lui. Însă amîndoi, după triumful care a mo­bilizat carele alegorice și toate instrumentele orchestrei, Soarele și Luna, se declară înfrînți.

Osman îi dăruiește lui Emilie libertatea de a pleca cu Valère, cel iubit cu adevărat, precum și va­poa­re încărcate de bogății. „Vă datorez ab­sen­ța cum mi-o datorez și mie”, sună a­marnic resemnarea sultanului. Vasele, prinse de brîu, îi poartă pe iubiți în dansuri levantine de pe tărîmul a­fec­ți­u­­nii cu forța pe marea care împletește din spirale valuri ce amestecă vocile î­nalte în nedeterminarea fericirii. „Pă­ră­sind țărmul, rațiunea naufragia­ză”, însă cei care au ales iubirea nu trebuie să se teamă de valuri. Huascar se sinucide, mistuit de incendiile și cutremurele pe ca­re le-a stîrnit el însuși. A în­țe­les că Don Carlos, conquistadorul, cîș­tigase di­na­in­te bătălia pentru inima lui Phani, iar el a fost un Icar care și-a ars aripile fiind­că s-a apropiat prea tare de soare.

Păcatele iubirilor nelegitime nu pot fi spălate nici în actul al treilea, cu rî­uri de flori aruncate de la lojă, fiindcă iu­birile nestatornice sînt sortite și ele piei­rii, oricît de proaspete și în­mi­res­ma­­te ar fi.

Paradisul adevărat

„Nu jignești dragostea și apoi contezi pe ea”, aceasta este lecția săl­ba­tici­lor care trăiesc iubirea într-un mod au­tentic, simplu, absolut. Ei știu cel mai bine că natura înseamnă nestatornicie și că inima urmează legile ei, iar dansul lor este o bătută de bucurie și de ce­lebrare a libertății de-a alege conto­pi­rea cu Hymen. De aceea prințesa Zi­ma nu-l alege nici pe francezul Da­mon, nici pe spaniolul Alvaro, fiindcă u­nul nu iubește destul, iar altul iubește prea mult. Europenii le-au cucerit teritoriile, însă nu le-au supus și spiritele, iar prințesa se bucură de libertatea de a-l alege pe indianul Adario, care în­țe­lege că ecoul amorului „nu repetă nici regrete, nici suspine”.

Sălbaticii îi strîng în dansul ritmat al păcii pe toți rătăciții – îngerii căzuți, prefăcuți în demoni ai posesivității –, iar pe măsură ce pi­cioa­rele se izbesc mai tare în scenă, Zeul Amor și Zeița Hébé își reintră în drep­turi, Cloșca de Aur se întoarce cu spa­te­le la lume, iar Oul se reîntregește. De la balcon, un Civilizat și un Sălbatic ve­ghează recontopirea. Le-au trebuit o is­torie de conflicte, o alegorie regizată cu măiestrie și patru acte spectatorilor să înțeleagă ceea ce a fost adevărat de cînd lumea și pămîntul – că trebuie să „e­vi­tăm tot ceea ce rănește sensibilitatea” pen­tru a salva dragostea.

„E Oul celui sterp la fel,/ Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-n el./ Și nici la cloș­că să nu-l pui! Îl lasă – în pacea – în­tîie-a lui. Că vinovat e tot făcutul,/ Și sfînt, doar nunta, începutul.” (Ion Barbu, Oul Dogmatic)

Laura PĂULEȚ