Avalanșă de sunete cu voce pițigăiată

Notele care stau de mult timp scrise pe por­tative au prins viață vineri, 21 noiembrie, de la ora 19.00. Sala Colegiului de Artă „Octav Băncilă”, cu pereți din lemn atît de subțiri încît sunetul se auzea perfect și din afara ei, a simțit odată cu publicul vibrațiile ce veneau de la coardele instrumentelor la con­certul simfonic „Clasici sau romantici?”(II).

Rolul principal a fost jucat de dirijorul Johannes Meissl. A venit din Austria să stîr­nească, doar cu mișcări ale baghetei, ava­lan­șe de sunete. Cu părul ciufulit și ochelarii ca­re i se scurgeau pe nas acesta și-a folosit în­tregul trup pentru a face oamenii din spa­te­le instrumentelor să atingă notele perfecte pen­tru reface a în primă fază „Uvertura Flautu­lui fermecat” pe care Wolfgang Amadeus Mo­zart a compus-o în anul 1791. O săritură a di­rijorului pe postamentul mic sau o mișcare bruscă a mîinii dezlănțuie valuri de sunete care se aruncă peste publicul care țintuiește artiștii fără să clipească. Cînd atmosfera se mai liniștește și instrumentele șoptesc no­te­le muzicale, toată lumea își concentrează au­zul, dar un alt val vine odată cu dezastrul și toate notele atacă urechile oamenilor care tresar de la puterea sunetului.

Nimeni din sală nu mișca și nu schița nici un gest de teamă că vor face zgomot. Pă­reau a fi stane de piatră, dar acestea aplaudau la sfîrșitul fiecărei părți din spectacol. Doar o mamă ascultă vocea fiului ei care îi cere apă, iar aceasta, fără să își miște privirea de la scenă, deschide geanta și îi dă celui mic ceea ce a cerut. Simfonia numărul opt „Ne­terminata” a lui Franz Peter Schu­bert a de­ter­minat arcușurile să se miște într-un sincron perfect.

Respirațiile sacadate ale dirijorului se aud și din ultimul rînd al sălii din cauza acus­ticii acesteia. În simfonia numărul doi a lui Jo­ha­nnes Brahms instrumentele parcă au purtat o discuție. Unele mai înflăcărate, altele mai cuminți, dar politicoase în ambele situații. Cuvîntul era dat cînd viorilor care scoteau sunete pițigăiate, cînd tobei care doar cu o no­tă se impunea în discuție, iar clarinetul le îndulcea pe toate cu glasul lui moale. Sări­tu­rile dirijorului erau urmate de mișcări ce du­ceau cu gîndul la un copil care și-a dat seama cum să rezolve un puzzle la care lu­crează de mult timp și cu gesturi precise așa­ză piesele la locul lor.
Vocile intrumen­telor se suprapun și alte valuri de su­ne­te se aruncă peste simțurile publicului.