Baletul, metamorfoza unei tragedii rusești

„La lăsarea serii, dansul și muzica vindecă sufletul lovit al omului”, îi spune o doamnă blondă, îmbrăcată elegant, fetiței ei de cîțiva anișori, în timp ce așteaptă în foaierul Operei Naționale Române din Iași. Oamenii vin încetișor, în pîlcuri, la premiera spectacolului de balet „Lacul lebedelor”. În seara de vineri, 8 aprilie 2016, ora 18.30, Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași s-a umplut. Sub privirile a peste 750 de oameni au prins glas partiturile semnate de Piotr Ceaikovski, în timp ce baletul executat pe scena de deasupra orchestrei a captivat pînă și fetițele care alergau printre scaune înainte ca spectacolul să înceapă. Sub bagheta dirijorului Traian Ichim, povestea a evoluat treptat, sincronizînd mișcările arcușurilor cu plieurile balerinelor.

Cortina grea a scenei se ridică alene și dezvăluie o sală de bal des­prinsă direct din castelele la care visam în copilărie. Pe rînd, dansa­torii ies de după perdele și se prind în pași calculați de dans. Printre ei, o umbră cu tușe aurii și costum de bufon (Eugeniu Tcaci) țopăie și face piruete fără oprire. Sincronul perfect al corpurilor ține oamenii cu sufletul la gură, în timp ce in­strumentele muzicale îi vrăjesc tot mai tare, asta pînă cînd farmecul este rupt de Siegfried (Vlad Măr­culescu), care se arată la bal pentru a-și alege o prințesă. Fetele și cavalerii îi fac loc pe scenă, el dan­sează de parcă se va rupe în cu­rînd de lume, apoi se așează în­gîn­durat pe scaunul de la marginea scenei.
Amărăciunea care pune stăpî­nire pe chipul prințului vine din presiunea de a se căsători cît mai repede, lucru pe care el nu vrea să-l facă decît cu o fată pentru care are sentimente reale de iubire. În timp ce el este măcinat de tristețe, prie­tenul lui cel mai bun, Beno, în­cear­că să îl tragă înapoi în realitate, dar nereușind, balul se termină.

Rămas singur, Siegfried rătă­cește printre rîndurile unei cărți, visînd că ia urma unor lebede. În al doilea act, el se află într-o pă­du­re, unde o vede pe Odette (Anas­ta­sia Homițcaia), simbolul ino­cen­ței și al frumuseții. Tînăra transfor­ma­tă în lebădă albă de geniul ră­ului, Rotbart (Mihai Cersac), este singura fată din regat care e pe pla­cul inimii prințului.

Sub privirile lui Rotbart, cei doi îndrăgostiți se prind într-un dans al iubirii, care fură nu numai pri­vi­ri, ci și suspine. Îmbrățișările, ges­turi atît de simple și tandre, îm­ple­titura mîinilor, foșnetul timid al cor­setului ei, toate aceste imagini în­car­că atmosfera. Apoi, întruchipa­rea răului coboară de pe stînci și ru­pe vraja iubirii, acaparînd puținul timp în care lebăda capătă înfăți­șare umană.

De mînă în goana spre eternitate

Vraja care o ține captivă pe O­dette nu poate fi ruptă decît dacă un tînăr îi va jura iubire doar ei, fă­ră să mai fi făcut asta vreodată. Dan­sul devine jurămîntul mult rîvnit, iar în piruetele timide, cuplul este înconjurat de cîteva lebede cu fus­te alte din tulle. Seara devine tot mai aprigă, iar prințul se în­toarce la castel. De la balconul să­lii, bli­tzul unui telefon luminează sub­til în­că­perea, îndeajuns încît să atra­gă a­tenția celor din jur, dar îna­inte să spună cineva ceva, spre oa­meni por­nește o avalanșă de su­nete.

Al treilea act debutează tot în­tr-o sală de castel, unde este în toi un bal. În mijlocul dansului, încă­perea se întunecă și Rothbart pătrunde în sala elegantă, fiind în­soțit de fiica lui, Odilia (Anastasia Homițcaia) – lebăda neagră. Ea a­rată exact la fel ca Odette, tră­gîn­du-l pe prinț într-o iluzie pe care s-au țesut promisiuni false de iubire. După ce declară că ea este aleasa inimii lui, supunîndu-se înșelăciu­nii, moartea începe să apese din ce în ce mai tare pe aripile lui Odette. Ea se arată în sală, moment în care prințul pricepe că a fost naiv.

Ultima parte a spectacolului es­te cea mai intensă, în care lupta pen­tru destin se înăsprește. Siegried revine în pădure, își cere iertare de la Odette, iar aceasta zăbovește în brațele lui, iertîndu-i greșeala. Roth­bart pornește o furtună și se con­torsionează pe lîngă ei, de parcă iu­birea îl ardea pînă în măduva oa­selor. În cele din urmă, nici farmecele izvorîte din rădăcina răului nu dovedesc sentimentele profunde dintre cei doi îndrăgostiți. Numai visul de-ar dura o viață întreagă…

Bogăția partiturilor aduse la via­ță de orchestră a sădit în inimile spectatorilor stări dintre cele mai contrastante, de la euforie și încîn­tare, la tristețe și zbucium. Peste a­cordurile de vioară au răzbătut din cînd în cînd bătăile răzvrătite ale poantelor ce apăsau podeaua sce­nei. Un văl rupt din basm, țesut de sunetele orchestrei, s-a lăsat asu­pra sălii și i-a unit pe toți în același ritm al bătăilor inimii. Granița dintre real și ireal s-a disipat, încet-încet, iar senzualitatea balerinelor era singurul fir demn de urmărit în întuneric. Niciun vis nu ține la ne­sfîrșit, iar după ce povestea a fost depănată, oamenii au luat cu ei sentimentele, iar sala care le-a fost casă pentru trei ore a rămas pustie și întunecată.