Cei 24 de îngeri și demoni
De pe scena Iașului 12 mai 2011 Niciun comentariu la Cei 24 de îngeri și demoni 9Pe Niccolo Paganini îl cunoști cel mai bine prin operele lui. Un violonist, compozitor talentat, de multe ori exuberant și care și-a hrănit sufletul printr-un mod de viață decadent, a lăsat drept moștenire o operă muzicală transformată într-unul dintre cele mai grele teste pentru orice interpret de vioară. Instabilitatea sa spirituală, cu toate emoțiile puse laolaltă, i s-a strîns cel mai bine în celebrul mănunchi al Capriciilor. 24 la număr, fiecare îți lasă cîte o „cicatrice” și-ți prezintă într-un mod al naibii de onest personalitatea tulburată a acestuia.
Pe 5 mai, la Filarmonica din Iași, publicul a auzit viața lui Paganini dintr-o celebră vioară Stradivarius mînuită de Alexandru Tomescu. Cu abia un „mulțumesc” timid rostit printre dinți, artistul și-a invitat spectatorii să cunoască frumusețea decandenței, ca parte din turneul național Stradivarius „Paganini, înger sau demon”.
Pereții dezbrăcați pînă la stratul de ciment te dezarmează de cum intri în holul Filarmonicii, șantierul din fața clădirii și senzația de improvizație ți se adîncește de cum observi crăpăturile din pereți, așa zise urme ale trecerii anilor. Publicul, în număr mare, își îndreaptă pașii înspre sala de concert, iar cu toate locurile ocupate, vreo două sute de oameni au ascultat vioara Stravidarius din picioare, fără să schițeze nici un semn de oboseală, enervare sau plictiseală.
Își aranjează mecanic fracul și se îndreaptă cu pași mici înspre partea dreaptă a scenei. Se înclină puțin, iar Alexandru Tomescu începe îmblinzirea scorpiei. Și oricît de clișeistic ar suna, între el și Stradivarius se simte un soi de comuniune; e ca un menuet, un soi de flirt între cei doi, cine cui dă tonul.
Despuierea sufletului
De la „Capriciul I” descoperi personalitatea vulcanică și instabilă a lui Paganini. „L’Arpegio” îți arată că e nevoie de multă stăpînire de sine cînd trebuie să te joci cu toate corzile vioarei. Ca și cînd ar intra într-o transă, îl vezi pe Tomescu mișcîndu-și trupul, fiind parcă posedat de ritmul muzicii. Spectacolul vizual este întreținut de lumina difuză care cade pe artist și de colajele video care se proiectează în spatele acestuia.
Un bătrîn din sală privește curios înspre mîinile artistului, încercînd să deșlusească jocul degetelor pe corzi, două rînduri mai în față un cuplu pe la 30 de ani își sorb unul altuia privirile în timp ce „al II – lea Capriciu” se aude, iar copii care stau în spatele lui Tomescu trag cu ochiul înspre imaginile de pe ecran. Fiecare e în propriul lui univers, conduși de demonii lui Paganini, aduși la viață de Stradivarius.
„Al III-lea Capriciu” cochetează cu tine și te învîrte prin stări de nostalgie, spleen, neputință, te epuizează cu un soi de tristețe, scrîsnești ca și cînd ai simți picăturile de apă care-ți lovesc încet creștetul capului. Aceeași stare o simți și în al IV-lea, iar în următorul deja, „Agitato” te dezbracă și te lasă în cea mai rece ploaie de toamnă.
Exorcizarea lui Tomescu
Oricît de dezamăgitoare ar fi starea actuală a Filarmonicii, trecerea anilor n-a lăsat cicatrici adînci și pe sala de concerte, iar operele lui Paganini s-au auzit mai bine ca niciodată. Publicul se supune maestrului, iar singurele intervenții sînt doar aplauzele dintre micile acte. „Lento”-ul celui de „al VI -lea Capriciu” îți dă acel fior pe șira spinării ajungîndu-ți în moalele capului, iar notele înalte atinse de Tomescu oferă o senzație cavernoasă.
Jocul între cei doi ia amploare. Cum spune și artistul, simți un Paganini care-și pierde răbdarea și care-ți comprimă timpul. Interpretarea în sine este un test de forță pentru orice artist, iar apoi, toate cele 24 în aceeași seară e de fapt proba unei metamorfoze totale a emoțiilor compozitorului italian.
Conflictul interior al celui de „al VIII –lea Capriciu” a fost „ajutat” de proiecția a încă doi Tomești pe ecranul din spate. Bătălia, metaforă pentru jocul demonic al compozitorului, s-a simțit apoi și în cel de „al XIII –lea Capriciu”, numit si „Rîsul Diavolului”. Artistul a intrat în mrejele compozitorului, a cedat în fața emoțiilor, iar din Stradivarius se auzeau adevărate chicoteli și izbucniri înfundate de rîs.
Confesiunea compozitorului italian se termină într-un stil pur decadent. „Al XXIV – lea Capriciu”, și cel mai cunoscut, vine ca pe o curățare de toți demonii, atît pentru compozitor, cît și pentru violonist. Stradivarius le-a fost un soi de terapeut pentru sufletele celor doi, iar, în final, eliberarea vine ca un foc mistuitor care-ți arde orice păcat. Pe 5 mai, Filarmonica a avut una dintre cele mai frumoase exorcizări ale muzicii.
George GURESCU
Adaugă un comentariu