Cele trei masti ale Lisabonei

Pasiune, obsesie si drama. Sint lucrurile la care se rezuma in fond o pelicula portugheza, chiar daca vorbeste despre un roman din secolul XIX, un fenomen paranormal sau tragedia unei familii. Abordind probleme ale existentei cotidiene, Zilele Cinematografiei Portugheze au propus pentru trei seri, intre 18-20 februarie, un cocktail facut din esente tari, din care nici un cinefil nu s-a putut abtine sa nu ia o inghititura.

Pentru cei care au coate destul de puternice si reusesc sa treaca de flancul care sta in fata salii de cinema Glendale din Mall Moldova intrarea se transforma intr-o vinatoare de scaune. “L-am vazut, e liber, acolo in fata”, spune bucuroasa o domnisoara pe care tocurile nu o ajuta sa alerge pina acolo. Spiritul balcanic se aprinde doua rinduri mai in spate: “Ce-ai zis ma? E ocupat? Ia sa vezi cum il ocup eu acum”. Desi pare un razboi care nu se va termina decit dupa 100 de zile, cu doar cinci minute inainte de film, furtuna trece. Muzica fado se poate auzi abia acum, iar din discursul invitatei din partea Ambasadei Portugaliei se aude clar doar ultima fraza: “aceste filme vor sa ne apropie de o cultura necunoscuta”.

O tara cu crinolina

“Misterul Strazii din Sintra”, in regia lui Jorge Paixão da Costa, se deschide cu o secventa de telenovela. Un duel, ploaie torentiala si o actrita neobisnuit de frumoasa. In timp ce unii inca isi mai arunca priviri amenintatoare, majoritatea se asaza confortabil pe scaune si se abtin de la comentarii. Avind la baza romanul eponim, filmul satirizeaza societatea decadenta din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Dintr-o succesiune rapida de planuri, vedem cum un roman transforma ceea ce ar fi trebuit sa fie fictiune in realitate si invers. Dupa prima jumatate de ora iti dai seama cu usurinta ca nu este un Hollywood. Personajele traiesc adevarate drame interioare, nu se dedau de la adulter si aleg ca solutie finala suicidul sau crima. Cadrul exotic si scenele erotice destul de explicite ii fac pe cinefili sa aiba pareri impartite: fie “bravo ma, arata-ne tot”, fie “niste nesimtiti”.

Bancheta magica

Cu lectia invatata din prima seara, toata lumea vine mai devreme, repetind aceleasi scene ca intr-o piesa de teatru. De aceasta data se trece la bataie, cu pop-corn. “De ce arunci, tu?”, striga o domnisoara cu voce stridenta uitindu-se in spate. “Vroiam sa-ti zic sa mergem la baie”, ii raspunde fata care nimerise tinta. Prin aceeasi metoda se duc si razbunarile aupra celor care au indraznit sa spuna “este ocupat”. Cel mai avantajat este un domn trecut de a doua tinerete, care isi pozitioneaza taburetul adus de acasa unde crede ca vede mai bine. Din nou, primele cadre par sint suficiente pentru a eticheta filmul: “asta e pentru copii”, urmat de primul “Ssst!”. Paulo, un baietel de zece ani, nerabdator sa afle motivul pentru care familia sa este dezbinata, pleaca intr-o calatorie in timp cu masina bunicului. O imagine la fel de reala si o fantezie care nu seamana deloc cu cea din E.T. Extraterestrul. Muzica fado este inlocuita de ritm de chitara electrica si versuri in aceeasi limba care zgirie auzul. Dupa aproape doua ore de miros de chipsuri si cadre care se succed mai lent, singurul ramas in sala, asteptind sa treaca valul de nerabdatori, este batrinul care isi stringe tacticos scaunelul pliant.

Alice in tarimul fixatiilor

Daca dupa doua proiectii nu erai inca sigur ca esti in fata unui film european, proiectia de vineri seara vine sa iti demonstreze contrariul. In sala rosie a aceluiasi cinematograf lumea este la fel de agitata. “Aici e frig, hai dincolo”, aleg sa spuna multi care au schimbat culoarea albastra din celelalte doua seri. Pe fundalul unei discutii despre parchet laminat, purtata de doi domni de pe al treilea rind, pelicula incepe fara nici un acord muzical. Timp de cinci minute cit pe ecran ruleaza numele actorilor, in sala nu se aude decit cite un fisiit discret de apa minerala si numele a tot feluri de plante lemnoase: “tu imi zici mie de fag, tot mai rezistent e ala de stejar”. Alice, primul lungmetraj al regizorului Marco Martins, este construit in jurul unei obsesii. Mário, tatal unei fetite de patru ani disparuta de 193 de zile, recurge la metode stranii pentru a o gasi. Devenit un Big Brother, monteaza camere de luat vederi peste tot in Lisabona, urmarind atent fiecare miscare a copiilor care seamana cu Alice. Portugalia din filmul apasator dramatic este una in care ploua tot timpul, iar monotonia acapareaza existenta oricui. In fiecare zi Mario parcurge acelasi drum pe care l-a parcurs fiica sa in ziua disparitiei, privind aceiasi oameni carora le imparte afise pe care scrie “Despareceu” (n.r. “Disparuta”). Cadre mobile, care urmaresc personajul peste tot, dialog redus la extrem si o ploaie care pare sa nu se mai termine, il fac pe Mário sa se transforme intr-un om cu o singura speranta.

Trecerea treptata de la o actiune ametitor de rapida, la una aproape inexistenta, personajele cu drame general uamne si dialoguri in care se regasesc replici cotidiene te avertizeaza ca filmul portughez se adreseaza acelora care nu cauta pe ecran un happy end.

Adriana ZAVOI