Cînd Ovidius seamănă vînt, ieșenii culeg furtună

Siluetele îmbrăcate în negru ră­mîn cu ochii pironiți pe portative și cu degetele pe arcușuri chiar dacă în sa­la de spectacole a Colegiului de Ar­tă „Octav Băncilă” oamenii își caută, în zumzet de nedumerire, locurile. Au venit cu toții vineri, pe 2 mai, de la ora 19.00, pentru a urmări Or­ches­tra simfonică și Corul „Gavriil Musicescu” ale Filarmonicii din Iași în concertul vocal-simfonic „Pe ari­pile muzicii”.

Lîngă dirijorul Cristian Brân­cuși, versurile lui Ovidius prind ecou prin glasul recitatorului Constantin Avă­danei. Un ecou greoi, aproape sum­bru peste care corul și orchestra își așază cuvîntările ca pe-un văl de do­liu. „Iubita mea, te rog, du oasele me­le într-o mică urnă și așază-le în pă­mînt, alături de Roma”, rostește Cons­tantin Avădanei, mutîndu-și privirea înspre degetele unite ca-n­tr-un triunghi. E o solemnitate fu­ne­bră pe scenă și, încet, încet, se în­tin­de ca ceața înspre public. Capetele se în­clină într-o parte ca apăsate de-o gre­utate, pielea se zgribulește și gla­su­rile se înnoadă între corzile vocale.

Doar în pauze vocile se dreg. Și pe scenă, și pe scaune. Iar cînd so­lis­ta Teodora Stoica îi ia locul reci­ta­to­rului, lîngă dirijor, capetele își re­vin din amorțeală. O fi de la rochia-i ro­șie, lungă pînă în pămînt sau de la părul negru, pe care îl tot împinge pe spate, cît își lasă vioara să se odih­neas­că. Pentru ca apoi mîinile mi­cu­țe să răbufnească, de parcă ar fi fu­gărite. Cu cît sunetele sînt mai înalte, cu atît Teodora se ridică mai tare pe vîrfuri, se înclină ușor pe u­nul din picioare și se încruntă. Ar­cu­șurile celorlalte viori sînt în poziție de drepți și, la un semnal știut numai de instrumentiști, orchestra izbucnește ca un tunet. Atunci solista apasă ultimele corzi cu putere și se lasă puțin pe spate, atît cît să-i alunece de pe umeri o șuviță neagră.

Voalul rochiei îi alunecă printre arcușuri atunci cînd părăsește sce­na, chiar înainte ca pe portative să se înșiruie Simfonia nr. 8 a lui Franz Schubert. De această dată, dirijorul își întinde bagheta mai întîi înspre violoncel și contrabas. În schimb, poemul simfonic „Vltava”, compus de Bedrich Smetana, începe odată cu ecourile instrumentelor de su­flat, care se sparg în toba uriașă.

E de ajuns un singur gong ca să-l simțim pînă în plămîni. Dar iz­bi­tu­ra trece repede și, cînd scena ta­ce, glasurile sînt drese.