Cînd poezia naște leoparzi

O discuție surdă, între doi prieteni. Așa arată spectacolul „Dialoguri și fantezii în jazz”, privit din scaunul moale. Deodată toată armonia se preface în cuvinte fără rost, trîntite cu furie de podeaua din scînduri a Casei de Cultură a Studenților din Iași. De printre cioburile împrăștiate luni seara, la ora șapte, apare chiar Nichita Stănescu, la braț cu Ana Blandiana și cu Eminescu. Se ascund repede în pianul unuia dintre amici și așteaptă aplauzele.

În „arena” îngustă și întunecată intră cu zîmbetul întins pe chip maestrul Johnny Răducanu. Lîngă el se așterne toată boemia actorului Ion Caramitru. Scena devine un decor perfect pentru o discuție tăioasă, curmată de acorduri stridente de pian.

Ce avem în comunism?

Seamănă mai mult cu un duel, deschis cu o glumă de demult, pe care tinerii nu o gustă. Rîd ca să-i țină partea actorului cînd aud cum „era odată, la brațul iubitului nostru conducător Nicolae Ceaușescu o femeie înțeleaptă, de o frumusețe rară. Aceasta era doctor în chimie, cercetător…”. Abia după o vreme înțeleg tolăniții de ce Caramitru ține o mapă roșie în mînă și gesticulează mecanic. Se vrea a fi un secretar de partid, un personaj pentru care Johnny nu are decît acorduri săltărețe, ironice. Și un zîmbet nostalgic.

Pianistul tace deodată și se apleacă. Actorul a dispărut în umbra lui, iar în tăcere, Caramitru devine mai puternic. „Cine sînt eu? Sînt un maestru al răutăților”, se laudă cu glas sfîrtecător. Johnny îl contrazice doar cu un ritm vesel, de romanță. „Se sărută tinerii pe stradă ca și cum după sărut n-ar urma decît moartea”, începe a cînta boemul. Ar vrea să fim mai triști.

Iar a fugit boemul. E strategia lui cea mai bună, să se ascundă după umbra pianului. Ai crede că fumează sau că stă de vorbă cu cineva pe acordurile de jazz. De fapt, Ion Caramitru își plănuiește cu sîrg următorul atac prietenesc. Iese la înaintare cu versurile preferate ale lui Johnny. Se apropie de microfon și se schimonosește într-un cîntec: „Pomule, copacule/ ai inimi cu miile și umbre, cu sutele – nu te latră cîinele. Numai inima mea neagră/ necăzută stă și-ntreagă”. Pianistul se topește peste clape și oftează, iar boemul iese învingător.

Boala cu care ne naștem

Deodată, adulatul începe să se plîngă, fără motiv, tot pe versuri de Nichita. „Sînt bolnav. Mă doare o rană, călcată-n copite de cai fugind”, se vaită artistul. Apoi se înfioară și dispare. De data asta, umbra mică nu-l mai înghite cu totul. Jocul lui scenic a fost deconspirat. Se vede cum, încet, în spatele pianului, actorul bate din picior, mulțumit de ce-i spune cu note maestrul. Și pentru că simte cum Johnny cucerește publicul, iese la iveală cu o altă glumă. Despre Arghezi de data asta. Pentru că Mitzura a îndrăznit să i se opună, transformă scena într-un soi de pamflet. Se scălămbăie și devine un elev de clasa a X-a. „Și pentru că doamna Arghezi nu ne-a dat voie să amintim aceste poezii în spectacolul nostru, vom încerca să vă explicăm despre ce este vorba în această operă”. Dar pe alocuri, hazul trădează o evadare din starea boemă, o revoltă pe care are grijă maestrul Johnny să o stingă cu un sunet de jale. „Ar trebui să ne naștem bătrîni, să devenim copii la nașterea fiilor noștri”, spune repede actorul. Pianistul este de acord. Se oprește o clipă și lasă capul în pămînt. Poate că aude cum publicul începe să întrebe de Eminescu.

„Tic, tac, tic, t…”

La „cerere”, Caramitru rostește o Glossă numai să-i vadă mulțumiți. Se întoarce tot la cel mai bun prieten al lui, Nichita, care nu i-a dat pace toată seara. Acum, însă, îi șoptește să-l alinte pe maestru la fel cum o făcea el odată. Actorul nu stă mult pe gînduri și începe: „Bunul meu prieten Nichita scria despre Johnny Răducanu c-ar fi un leopard”, și se rușinează brusc. Sala aplaudă, iar el a scăpat de revanșa promisă de maestru. Se retrage cu mîndrie, nu înainte de a mai spune ceva. „Fără eu, nu există Dumnez …”.

Adriana ZĂVOI