Cine-a împușcat măscăriciul

„Ce-i ăla infinit, Nikidușca?” Cînd Horațiu Mălăele a întrebat asta, Sala Mare a Teatrului Național din Iași a amuțit. Poate fusese o glumă, poate o întrebare adevărată. „Măscăriciul” lui A.P.Cehov are, până la urmă, de-amîndouă. Iar spectacolul, regizat de Mălăele, jucat alături de Nicolae Urs și adus la Iași marți, 11 martie, de la ora 19.00, are, și el, două feluri diferite de-a stîrni hohote de rîs. Cu lacrimi sau cu frică. Din universul lui Cehov, cel în care actorul își spune povestea cu cortinele căzute, trist, cenușiu, poți ieși fericit, ca după o glumă bine plămădită. Sau năucit, fragil și întrebîndu-te dacă nu cumva, aplaudînd, ai scurtat vreodată viața unui măscărici.

Sala e umplută c-o teroare în­ghe­suită în nevăzut. Glasul actorului Horațiu Mălăele, deformat, șoptit și aruncat în depărtare clefăie in­can­ta­ții sumbre. O mască albă păzește scena construită pe scenă, o du­bla­re pe care n-o ghicești pînă nu afli cine-i măscăriciul în toată povestea asta. Grozăvia se stinge, ca și cînd nici n-ar fi fost vreodată atît de-ntu­necată, în pașii unui bețiv și-n sti­cla lui cu votcă.

Vasili Vasilici Svetlovidov are 69 de ani, 40 pe scenă și vreo cîțiva ca­re nu mai contează. „Spectacolul s-a terminat de mult”, spune, așe­zîn­du-se c-o osteneală începută din și­ra spinării pe marginea scenei mici. Pen­tru el, sala e goală, culisele-s pustii, e-o beznă crîncenă și el n-are unde, nici de ce să plece. În ciuda sin­gu­ră­tății lui, însă, a rămas și Nikita Iva­nici, bătrînul sufleur al teatrului fă­ră nume, printre costume, pudră și șoaptele unui actor beat pînă la luciditate. Nicolae Urs joacă un Ni­ki­ta ștrengar, un moșneag c-o lu­mî­nare, ofilit, cu mitene negre la mîini, ridicat de sub o scenă care-l în­ti­nerește cînd urcă pe ea. „Nu se ca­de, Vasili Vasilici, să mă sui eu aici”, pentru că el n-a fost nicicînd mai mult decît un glas care se risipește printre picioarele actorilor. Însă actorul acesta îl cheamă, îl trage de sacoul ruginiu și-i spune durerile ca­re nu se văd cînd oamenii apla­u­dă. Infinitul lui e o sală care-l cheamă de 16 de ori la rampă, însă din care nimeni, nimeni! nu-l iubește. „Eu pen­tru public am rămas o curvă, o pros­tituată pentru plăcerea lor.”

Votca și ceaslovul

Pe Vasili Vasilici teatrul îl ră­pu­ne. Atît de tare, atît de dureros încît a în­vățat să rîdă de oglinda lui, să fa­că praf din toate, pînă și din el. „Panta Rhei! Totul curge!”, murmură în timp ce lasă toată votca din pahar să-i curgă pe gît. Și-l îndeamnă pe Nikita să miroasă măcar sticla cu otravă, măcar să guste din neștire. Să-i dea întîi paharului să bea, apoi să se uite la perete și să spună „ta­are bețiv mai sînt” și, pînă la urmă, să simtă cum îi pocnesc prin măruntaie „mii de steluțe mul­ti­colore”. După 40 de ani, în ritmul ăsta, la fiecare act al III-lea Vasilici abia se mai ține pe picioare. Ori­cum nimeni nu-l iubește.

„Publicul vă iubește!”, se minunează sufleurul cărunt. Publi­cul care pleacă și-l lasă să rîdă sin­gur. Nikita se încordează strașnic și urcă pe-un scaun, printre rufe și cuiere cu costume. Citește preten­țios de pe hîrtia mototolită lîngă inimă toastul stropit cu băutură pentru un Vasilici care-l ia peste picior. Pentru toți serpii suierători, șerpii suierători, serpii șuierători! Ptu! Șerpii șuierători care i-au stat în cale. Pentru omul ăsta care „a dus un drum greu într-un fund. De provincie”.

Într-o sală goală care rîde în­tru­na, Vasili Vasilici și Nikidușca sînt doi bețivi accidentali care se pres­chimbă unul într-altul.

Într-o sală goală care rîde în­tru­na, Vasili Vasilici și Nikidușca sînt doi bețivi accidentali care se pres­chimbă unul într-altul. Totuși, Va­si­lici n-ajunge niciodată sufleur pentru că nu încearcă, ori Nikita luptă cu toate broboanele de pe frun­te ca să joace, ca să facă parte din marea artă pe care-o știe numai pe de rost, de pe foile cu replici. El nu s-a săturat de dramă pentru că n-a trăit-o niciodată pe scenă.

Lui Vasilici i s-au spălăcit și min­tea și trupul și sufletul de cînd nu­trește-atîta comedie. Publicul lui e-un ciclop care urmărește, netul­bu­rat, cu-n ochi nesătul, și-așteaptă ho­hotul. Sala învie odată cu Nikita cînd mîinile i se întind ca la coasă încercînd să descrie infinitul. „Fă-te că deschizi o cărticică, Niki­duș­ca.” Brațele-i saltă la ceruri, Vasilici își pocnește fața mîhnit și sătul, „ăla-i un ceaslov!”.

Horațiu Mălăele și Nicolae Urs se scufundă într-o scenă dublă, într-un dialog bolnav și comic des­pre viețile care se adapă din sin­gurătatea de după cortină. „Măscă­riciul” are o singură mască, albă, moartă, însă toate celelalte, care i s-au topit deja pe chip, l-au isprăvit. Iar cînd apasă trăgaciul, fericit, sfîr­șit, în culise, Vasilici ne pune tu­turor revolverul în mînă.