Cum se vinde cartea în bucate

Cînd s-au așezat volumele pe raf­turile din carton de-multe-ori stra­­ti­ficat, pe unii i-au înduioșat pa­­gi­ni­le proaspete care se des­chi­de­au accidental, cu parfum de hîr­tie și cer­neală. Altora li s-au aprins tîm­­ple­le fiindcă nu mai puteau tăia Atrium-ul din Palas pe dia­go­na­lă ca să ajungă de la sandale la ro­chii și invers. Dar n-au zis „vai!”, ca să nu le sară toată su­fla­rea culturală în cap.

O doamnă grăbea pasul sîm­bă­tă pe lîngă un voluntar LIBREX să-i spună să schimbe ceva în ches­­tionarul la care a răspuns. „Am zis eu așa… da’ nu doar după autor mă uit. Cîteodată nu-i știu pe toți.” Cîteodată, însă, îi știa. Își așe­za pal­­tonul în timp ce vorbea, cu un soi de trac haios care-o lua și pe ea prin surprindere. Fata s-a fă­cut că taie cu pixul, mai tîrziu poate-a și tăiat de-a binelea. Era gra­ba mare, tîrgul spre sfîrșit, trea­ba neter­mi­na­tă.

Nu ca vineri, cînd ritmul bătea cătinel, după inima lui Guguță, bă­­iatul c-o grozavă cușmă pe cap în care încape tot satul copilăriei, pe care l-a adus de la Chișinău Spi­ri­­don Vangheli. Atunci zburdau co­­piii printre rafturi, smotociți la mi­­nut de cîte-o mamă care zîmbea nu­mai cu buzele. Baloanele poc­neau în mîi­nile lor mititele și ei se-ns­păi­mîn­tau bucuroși, rîzînd matinal, plin, odihnit. „Nu-i ni­mi­caa, nu-i nimica!”, țipa mama cea blîndă că­tre șatra de rățuște care-așteptau ba să cînte, ba să citească povești, ba să-l audă vorbind pe „tata lu’ Guguță”. „Bă, am ajuns. Uite nica, o gașcă de copchii aicea, nimeni cunoscut”, se băga un moș printre scaunele din fața scenei, unde re­pe­ta primăvăratic Corul de copii Musica Viva. L-a luat de mînă un prieten și l-a scos din mulțime pe lîngă standul Univers Enciclo­pe­dic Gold. Păcat că n-a ridicat deloc ochii din pămînt. DEX-ul era la pa­chet cu DOOM-ul la aproape jumătate de preț, 99 de lei.

La fel ca prețurile, între oamenii stan­durilor părerile nu se schimbau. Numai banii, cînd cititorul venea să spargă o pensie în două pentru Pleșu și apoi dădea măruntul pe-o carte de buzunar.

De-ar fi făcut de joi un drum și pe la Casa Radio, și-ar fi luat și muzică românească la 5 lei, super ofertă serioasă, cu trei semne de exclamare la sfîrșit. Corint-ul n-ar fi lăsat la preț. A încercat cineva la telefon și n-a reușit decît să facă din 10 lei – cinci. „Nu se poate, aia nu-i la reducere. Bine, opt. Șapte, da nici chiar de 7 nu-i. Am înțeles. Cinci atunci.”

La fel ca prețurile, între oa­me­nii standurilor părerile nu se schim­bau. Numai banii, cînd ci­ti­to­rul venea să spargă o pensie în două pentru Pleșu și-apoi dădea măruntul pe-o carte de buzunar de la Curtea Veche, la 3 lei bucata. „Frumos, binecuvîntat loc, cu toa­tă lumea bună pe hîrtie”, spunea bă­trînul așezînd în sacoșă „Pa­ra­bo­lele lui Iisus”, să nu se roadă la colțuri. Nici nu știe cum de n-a ve­nit de miercuri, da’ cărți mai sînt, sla­­vă Domnului. Iureșul era și-a­tunci tot mare. „E lume, dar nici nu-i gol”, mi-a zis pe la amiază, o studentă, răsfoind prin cărțile Top 10+, la Polirom. Ar fi vrut o fru­mu­sețe legată măiastru, de la RAO, dar n-a lăsat-o inima. „Mi­cul prinț” era ilustrat cu tot cu emoții, dar reducerea nu prea te-ajuta și-a­jungeai să numeri, în loc de stele, ultimii bani de dat la LIBREX. Mai bine intrai în tombolă cu o carte de istorie care-a fost 5 lei în librărie și s-a făcut 5 la tîrg. Asta fie-ntre noi, bișnițarii.