Filmul românesc își pune întrebări
De pe scena Iașului 18 mai 2010 Niciun comentariu la Filmul românesc își pune întrebări 3Cinematograful Victoria nu a mai văzut de mult atîtea fețe. Se îmbulzesc studenții la film ca la bancomat în ziua bursei. În prima din Serile Filmului Românesc, resuscitate de Asociația Studenților Jurnaliști (ASJ) din Iași, Tudor Giurgiu le răspunde la întrebări, în minutele ce se scurg după „Legături Bolnăvicioase” cu un zîmbet sec. „Nu-mi plac filmele cu mesaj”. Sala e în derută. Păi, de unde să știe ei dacă e bine să îți poftești fratele sau sora? Nu mai află. A doua zi însă își revin. Pe ecranul Victoriei se arată, de data asta, un băiat și o fată. „Eu cînd vreau să fluier, fluier” stîrnește mai puține controverse, dar adună prea mulți doritori. Numai producțiile lui Igor Cobileanski sînt cuminți. În intimitatea sălii de cinematograf, se rîde cu poftă, în două graiuri. Nimeni nu încearcă să înghită vreun bec.
„Dacă eu aș avea un frate pe care l-aș iubi mai mult decît se cuvine, m-aș bucura de susținerea dumneavoastră?”. Tînăra cu bucle castanii n-a prins mesajul. I s-a părut filmul ciudat și cu asta basta! Nu înțelege de ce se încăpățînează regizorul Tudor Giurgiu să nu își împărtășească viziunea din afara producției. „E doar o poveste”, vine răspunsul invitatului, care o nemulțumește cumplit. Spovedania pe care o așteptau cu toții cu sufletul la gură nu mai e rostită. În schimb, cei trei protagoniști emancipați din „Legături bolnăvicioase” nu se sfiesc să-și afișeze toate dedesubturile unui triunghi amoros cel puțin ciudat.
Kiki și Sandu se iubesc mai mult decît frații. Kiki o mai iubește și pe Alex, prietena ei. Aceasta intervine în relația celor doi, despre care părinții nu știu decît că se ceartă cam des. Iubitele își vorbesc cu tandrețe, descifrează romantismul lui François-René de Châteaubriand și își fac găuri în urechi. Alex e pistruiată și timidă. De asta a și fost aleasă pentru rol. „Mi-a fost greu să le anunț pe fetele alese după primul casting că nu le mai vreau”.
De dragul unui triunghi perfect însă, Maria Popistașu (Kiki sau Cristina) și Ioana Barbu (Alex) au cîștigat cursa și se sărută acum, cu sînii dezgoliți, pe un covor de iarbă înrourată. Un murmur rușinat se plimbă prin sală, de la un cuplu la o doamnă cu buzele strînse, de la un grup de băieți la o studentă cu poșeta înghesuită între mîini și mijloc. Doar regizorul n-a roșit.
Niște sentimentali în plus
Și-a dorit ca filmul să doară. De asta a și trecut prin 37 de variante de scenariu. „Eu cînd vreau să fluier, fluier” nu trebuia să fie „un film serios. Voi toți luați lucrurile prea în serios”.
La sesiunea de întrebări, Florin Șerban pune cele mai multe. Le răsucește ca pe un bumerang. „Dar tu ce notă i-ai pune? Filmul are o energie pe care acum nu aș mai fi în stare să o insuflu unei alte pelicule. E ca și în dragoste. Prima e cea mai frumoasă, te arunci cu capul înainte. La a doua ești mai rațional, la a treia și mai rațional și tot așa, iar la ultima nu mai ești”. Nu se mai reface, deși creația cinematografică reînvie la fiecare vizionare. Sînt viețile filmului. Nu-și mai amintește cine a spus-o.
Regizorul își ascunde brațul liber după spate, pentru ca apoi să-l încolăcească în jurul unui gît. ASJ-iștii îi fac poze, se lipesc de el. Și ei, alături de ceilalți studenți, așteaptă o continuare. Vor să afle dacă Silviu (George Piștereanu), deținutul, o va mai iubi pe „fata cu buze frumoase”. Nici mama băiatului, care se trezește brusc cu un ciob de geam la gît, nu îl mai recunoaște. Se întorsese din Italia ca să-l ia pe cel mic cu ea.
Ecranul se luminează prea brusc. Rămînem în neștire. O altă dragoste aici, una schingiuită, ne leagă un nod în gît. Sîntem „sentimentali” conchide regizorul.
Ultimul ceas se amînă
Și plini de umor. Se rîde în multe feluri în ultima seară. Igor Cobileanski e de vină. A adus trei scurtmetraje de peste Prut, „Sașa, Grișa și Ion”, „Cînd se stinge lumina” și „Plictis și Inspirație”. Și un gropar pe nume Tache ce visează la o înmormîntare cu fast. Pentru ultimul ceas, își alege o groapă. Una cocoțată pe o ridicătură, cu vedere spre întregul cimitir. Încîntat, zelos, mai sprinten decît o pasăre, își scoate secretul la iveală și pierde groapa. Aleargă după ea tot filmul pentru ca, în final, să afle că e sănătos tun. În ultimul cadru îl surprindem jucînd table cu o „damă de companie”.
Sala nu se golește cu totul. Se miră pînă și Igor. „E un film de televiziune” se tot scuză. A obosit să le explice oamenilor că nu a semnat scenariul pentru lungmetraj. Da, cei trei depanatori, cablul și primarul comunist sînt mai amuzanți. Să fim serioși, un gropar nu ar înghiți niciodată un bec. Ar scrie poate poezii. Ale lui ar avea, ca laitmotiv, urări pentru „veșnicie”.
Lina VDOVÎI
Adaugă un comentariu