Fragmente din copilărie

Apa adunată pe scenă se mișcă făcînd mici valuri. Ritmul melodiilor care se aud pe fundal îi dau viață, iar actorii o tot împrăștie pleoscăind cu piciorele și zguduind-o în timp ce se mișcă dintr-o parte în alta, creînd tot felul de imagini cu trupul lor contorsionat. E sîmbătă, 13 octombrie, iar prima premieră din acest an a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași e pusă în scenă. În Teatrul Cub, „Ținuturile Joase” ale Hertei Müller capată culoare, dîndu-i textului și o imagine.
Nouă actori merg legănat și leneș, ținînd în mîini lămpi care împrăștie o lumină albicioasă. Cînd ajung cu picioarele în apă, par să o ia razna cu totul. Rostesc replici și vorbesc unul peste celălalt, totul e un haos de cuvinte prin care aceștia încearcă să-și descrie satul de odinioară. Sînt uniformizați, făcuți să arate la fel, purtînd cu toții rochii lungi, albe care se îmbibă în apă de fiecare dată cînd se apleacă. Sînt albi din cap pînă-n picioare, iar ochii le sînt roșii, obosiți. În timp ce un grup de actori rămîne în spate, două dintre fete (Mălina Lazăr și Ștefania Sandu), se poziționează în fața scenei și-și încep monologul abia după ce ceilalți imită un ceas deșteptător, țîrîind cu toții în cor. Fetele se apleacă în sincron după ulcioarele lor verzi pe care le clătesc, le șterg, le clătesc, le șterg, în timp ce-și enumeră rapid tabieturile de dimineață, atît de rapid încît totul e spus pe dos.

În „Ținuturile joase”, cuvintele capătă un alt sens, iar personajele sînt lipsite de o personalitate care să le aparțină în totalitate, fiind doar amintiri ale naratoarei (Mălina Lazăr), amintiri care-i întruchipează părinții, bunicii, mătușa, și-i readuc în memorie momentele petrecute la sat. De fiecare dată cînd povestitoarea își spune replicile, o amintire îi apare în spate, făcînd-o să se ghemuiască, să alerge dintr-un colț în altul în speranța că o va alunga cumva.

Pierdută-n amintiri

„Mama avea mături pentru toamnă, cu care aduna frunzele și mături pentru iarnă, cu care dădea deoparte zăpada”, își amintește naratoarea în timp ce toți ceilalți actori își iau cîte o mătură, se așază într-un cerc începînd să măture apa cu mișcări agresive, doar ca mai apoi să ofteze adînc și să-și paseze măturile de la unul la altul și s-o ia de la capat. Rămasă pe scenă doar cu amintirea bunicului, povestitoarea îi sare în brațe, dar acesta o aruncă rapid la pămînt. „Nu-i voie să mănînci flori de salcîm, spunea bunicul, în ele șed musculițe negre, și dacă-ți intră una-n gîtlej, ai să ajungi mută”, îi spune acesta răstit după care rămîne ca o stană de piatră în mijlocul scenei, de parcă ar fi fost scos din funcțiune.

Luminile, într-o multitudine de culori, se intersectează prin fumul care pune stăpînire peste apă, un glas ridicat, pițigăiat lasă să se audă un urlet suferind. Actorii trag după ei scaune din lemn albicios și le mută dintr-o parte în alta a scenei. În fața lor, un trup gîrbovit se tot plimbă, iar exclamațiile disperate acoperă liniștea încăperii.

Culcată-n apa care-i acoperă trupul, povestitoarea descrie încă o dată cerul și-și înșiruie gîndurile despre moarte în timp ce în tobe se bate un ritm dramatic. Ea își amintește, de-a lungul piesei, toate momentele care i-au alcătuit copilăria și toate persoanele care i-au stîrpit din vise.