În pași de vals din Rusia pînă în Spania

O colecție de dansuri și culoare; este ceea ce definește cel mai bine spectacolul „Valsuri celebre în interpretări coregrafice” care a fost jucat sîmbătă, 21 aprilie, de la ora 18.30 în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Realizat în regia și coregrafia Ileanei Iliescu, spectacolul a reușit să adune dansuri din diferite culturi pe care le-a reunit „cocoțîndu-le” pe toate pe poante și conturîndu-le prin eleganța caracteristică baletului.

Invitațiile la dans se fac prin ple­căciuni ample ale bărbaților îm­bră­cați în fracuri negre, asortate cu pa­pioane albe. Dacă acceptă, fetele își întind brațele subțiri spre mîna ce­lor ce au lansat invitația și se la­să purtate în piruete care le fac să pa­ră că le­vitează. Cochete, cu părul prins în co­curi din care nu iese niciun fir re­bel, domnișoarele care poartă ro­chii în nuanțe jucăușe își unduiesc corpul după mîinile partenerilor, de par­că spinarea lor ar fi modelată din plas­tilină. Pașii sînt ghidați de mu­zica lui Johann Strauss, iar în spa­te­le dan­sa­torilor, orchestra arată sumbru, în­veșmîntată cu totul în ne­gru.

„Valsuri celebre în interpretări coregrafice” este un buchet de dan­suri care reușește să treacă spectatorii, în numai o oră și jumătate de spectacol, printr-o multitudine de culturi. Dansatoarele se perindă pe scenă cînd purtînd tutuuri de un roz prăfuit, cînd purtînd șalvari trans­pa­renți pictați în nuanțe purpurii. Dansatorii trec de la frac și cămașă la treninguri și șepci purtate cu co­zo­rocul pe-o parte, ținute care con­trastează puternic cu atitudinea pe care aceștia o emană, cît și cu mu­zi­ca clasică ce răsună în sala care pare a fi imensă. Cuvintele se trans­formă în mișcări de dans, iar artiș­tii reușesc să spună povești doar prin in­termediul gesturilor și instrumen­telor care le și conturează ca­ra­c­te­rele.

Despărțiți de un gărduleț din pi­loni de lemn, instrumentiștii îm­pung aerul cu arcușurile pe care le trec peste corzile viorilor și ale contraba­surilor. Sunetul grav al tobelor în­ghite uneori „scîrțîitul” corzilor, în­să atunci cînd dirijorul își ridică ba­gheta, învîrtind-o energic deasu­pra capului, totul capătă o altă am­ploa­re.

Întîlnirea lui Strauss cu Dvorak

Din cînd în cînd balerinii dispar cu totul de pe scenă, lăsînd orchestra în centrul atenției. În aces­te mo­men­te, dirijorului parcă i se scurge tot en­tuziasmul în beți­șo­rul subțire de metal pe care îl în­dreap­tă meticulos spre cei din fața sa. Stînd cu spa­tele spre spectatori, aces­ta arată ca un magician care se stră­duiește să-și facă bagheta să funcționeze.

Dacă pe muzica lui Strauss dan­satorii se mișcă fluid, ca valurile îm­pinse de un vînticel lin, în „Dansul Slav” a lui Antonin Dvorak, miș­că­ri­le se transformă-n pași apăsați și pînă și costumele se schimbă. Bă­ie­ții poartă acum vestuțe argintii, scu­rte care le lasă bustul dezvelit atunci cînd aleargă dintr-o parte în alta a scenei, încercînd parcă să sca­pe de un inamic nevăzut. Întreaga mișcare devine cumva halu­ci­nan­tă. Atunci cînd trei băieți se fac ne­văzuți pă­trunzînd în culise prin par­tea stîngă a scenei, din partea dreap­tă vin aler­gînd alți trei care arată exact la fel ca cei ce tocmai ple­ca­seră.

Sînt scurte momentele în care sce­na este pustiită de dansatori, tro­păielile lor făcînd podeaua să vi­bre­ze. În acest dans slav, balerinii se prind de mîini în hore multicolore, doar ca mai apoi să se desprindă dintr-odată din acest cerc și să se încoloneze unul în spatele altuia, bă­tînd cu picioarele în scîndurile ca­re deja tremură sub ei. Dvorak es­te cel care le dictează dansatori­lor un ritm grav, alert, pe cînd Strauss îi lasă să se odihnească, să-și drea­gă spiritul și să se înalțe în piruete în­cîn­tătoare.

Baletul se face și-n trening

Valsul „Dunărea albastră” a lui Strauss reunește pe scenă dan­sa­toa­rele îmbrăcate în rochii lungi, de un albastru ca al cerului senin de vară, care își unduiesc mîinile lent, arcuindu-și degetele perfect, în timp ce în spatele lor stau drepți bărbații ce poartă fracuri cu bro­derii argintii. Se mișcă unul în ju­rul celuilalt, de parcă le-ar fi frică să nu cumva să se apro­pie prea mult. Dansul lor este o ar­mo­nie de miș­cări realizate într-un sin­cron desă­vîr­șit, căci nicio dansa­toa­re nu ră­mîne în urma alteia.

Se-ntîmplă ca din cînd în cînd di­rijorul să gesticuleze spre dansa­to­ri, renunțînd să le mai dea indicații ins­trumentiștilor și alegînd să-i coordoneze pe balerini. Atunci cînd, îm­brăcat într-un trening negru, cu un pro­sop atîrnîndu-i pe după gît, unul dintre dansatori întră în scenă lo­vind cu pumnii în aer, dirijorul își pier­de cumpătul și, renunțînd la sa­coul ne­gru, merge să-l învețe pe cel din fața lui cum se boxează cu ade­vă­rat. Ime­diat după ce scurta lecție ia sfîr­șit, apar și ceilalți balerini care in­ter­pre­tea­ză un dans în care reu­șesc să con­to­pească mișcările atît de ra­fi­nate și ele­gante care definesc baletul, cu miș­cările aproape grotești ale bo­xului.

Guvernate de sunetul din fundal, valsurile interpretate iau for­me atipice, transformîndu-se în dan­suri hibride care reunesc diversitățile cul­turale în pași cînd mai lenți, cînd mai grăbiți.