Închiși în capitala de obsesii

Singurătatea trezește monștri înfiorători în sufletele noastre rătăcite prin firescul fiecărei zile. În prăpastia ei se cuibărește și personajul principal al piesei lui David Mamet, „Edmond”, a cărei premieră în regia lui Vlad Massaci, a avut loc sîmbătă, 10 martie, începînd cu ora 19.00, la sala „Teatru la Cub”. Povestea omului care ține cu tot dinadinsul să-și schimbe viața din temelii s-a conturat sub reflectoarele scenei, într-un spectacol despre decădere, smuls dintr-un peisaj urban anost și bolnăvicios.

Intrăm, pe-o ușă înaltă, într-un Bu­­curești pe care-l recunoaștem du­pă culori și după muzică. Zece cu­buri gri desenează pe scenă o în­cren­gătură de galerii înguste, ca in­tersecțiile sufocante ale capitalei, iar boxele eliberează zgomot de mo­­toare turate și sirene care par a se pie­rde, deznădăjduite, în atmosfera de București pe înserat. Simfonia a­­ceasta haotică se intensifică și se a­­mestecă în ea ritmul unei piese rap, domolite de sunetele unei ploi us­cate. Sub picăturile ei, doi ne­cu­nos­cuți se plimbă pe culoarele lu­mi­nate difuz de reflectoare, fără scop, fără destinație. Curînd, însă, a­coperiți, la rîndul lor de pelerine gal­bene, zece astfel de fantome cir­culă printre cuburile scunde, în ha­o­sul lor aglomerat rătăcind și un cos­tum cenușiu, cu servietă. Ed­mond.

Ca după o poruncă, scena se trans­formă într-un joc electronic ac­tivat de un apel telefonic, iar perso­najele își flutură, tulburat și me­ca­nic, celularele și mîinile prin aer. Vo­cea robotică de femeie ce răsună de niciunde îi înnebunește, doar Ed­mond rămînînd urcat pe unul din cuburile de lemn, cu palma în­tin­să în gol, iar Dumnezeul acesta vir­tual îi ghicește un viitor fără noi­mă.

Antidoturi pentru singurătate

Ceea ce vedem noi, însă, e un fo­toliu roz ce transformă alt cub în­tr-un colț de apartament. În casa lui Edmond e liniște pînă cînd so­sesc pașii soției blonde, elegante și gla­­sul ei începe a frămînta ba­na­li­tăți co­­tidiene, întrerupte doar de ho­­tă­rî­rea lui de a pleca. Pentru totdea­­u­na. Pentru că, așa cum îi spune bă­r­­­batul din celălalt capăt al sce­nei, a­di­că un bar cu lumini brune și verzi, „trebuie să ieși din tine. Fi­ind­­că pre­siunea e prea mare”. Iar pe Ed­mond, presiunea de-a nu fi alt­ce­va decît ceea ce este îl schimonosește, îl consumă ca pe țigara din­tre de­ge­tele pedantului cu că­ma­șă des­che­iată care îi dă lecții de via­ță. Și-l trimite în căutare de fericiri mirene printre trupurile în­vă­lu­ite în blănuri și rochii de piele ale pros­tituatelor mai ieftine, mai scum­pe și cu chipul înroșit de rujuri sîn­ge­rii. Păcălit de fiecare dată de pro­misiunile senzuale ale femeilor cu to­curi strălucitoare și desúuri de mă­tase, întreaga ființă a lui Edmond se cutremură sub privirile aproape în­grijorate ale unui public tăcut.

„Banu’ jos” îi tot repetă un vîn­ză­tor de vise care-l împinge, pe stră­zile de printre cuburi și-l fură de ul­­timii bani și cea de pe urmă spe­ranță pentru că nu ghicește „dama de roșu”. Bătut și surescitat, băr­ba­tul nu reușește să capete nici o ca­me­ră de hotel ieftin, urlîndu-i re­cep­ționerului „Tu chiar vrei să tră­iești într-o lume ca asta?”. Un răc­net e­xasperat care se întoarce, de fapt, în­tr-însul. Cu sufletul deja pierdut, Edmond își vinde și verigheta unei rusoaice închise într-un cub de sti­clă ca într-un ghișeu sumbru și-și cum­pără în loc un „cuțit de su­pravie­țuire”.

Cămașa roșie din întuneric

Cuburile devin celulele aglo­me­­rate ale unui metrou bucureștean, cu ropot de șine, în care bărbatul și-o a­duce aminte pe mama, privind la pă­lăria roz a unei femei. Paltonul ei verde se tulbură, însă, atunci cînd Edmond o amenință, jignit de re­fu­­zul ei de-a conversa. O a­me­nin­ța­re cu același cuțit cu care îl atacă și pe cel care încearcă să-l je­fu­ias­că, vînzîndu-i „femei curate”, personaj care face publicul să chicotească, în­să doar pentru o clipă, căci nebunia lui Edmond devine, din acest punct, ca­pabilă să ucidă.

Și o ucide pe Glenna, chelne­ri­ța cu închipuiri de actriță a cărei că­ma­șă roșie cade în brațele lui, dezgo­lin­du-i sînii sub lumina oarbă care le în­văluie momentul de pasiune. Cu­ți­tul lui Edmond o retează subit, iar o­da­­tă cu pumnalul care șfichiuie aerul și se-mbibă, în mințile noastre, cu sîn­­­ge, se nasc și priviri cu subînțeles în o­chii spectatorilor. Degradarea lui Ed­mond pare fără sfîrșit.

Cînd unul din cuburi devine ce­lulă, putem vedea, parcă, barele de fier în jurul lui, sufocîndu-l. „Sîn­tem prea mulți oameni pe lume. De aia ne omorîm”, se scuză mai mult pen­tru sine. Rîde înfundat și de­ment, filosofînd cu inconștiența faptului că închisoarea îl va face, curînd, fe­meia colegului de celulă.

***

Au trecut ani de cînd sîntem în în­chisoare. Îl privim cu toții înfiorați de orbirea în care s-a stins cel de la început, de suferința care se to­peș­te în sărutul lui Edmond pe o­bra­zul colegului său. Un joc de noroc la care el a pierdut, o prostituție a min­ții închise în cotidian a fost întreaga piesă, la sfîrșitul căreia fiecare dintre noi a privit, fără cortină, către per­sonajele urcate pe cuburi, re­gă­sind, în cîte unul din ele, metehnele propriu­­lui suflet. „N-am nevoie de voi”, răsună încă glasul lui Ed­mond.

Anca TOMA