Iona și-a scuturat teama în apa lacului Ciric

La Iași, Iona și-a găsit singurătatea între luciul apei și
lumina lunii. Pluta care i-a fost scenă pentru aproape două ore a naufragiat sub ochii noștri. Adus de la Turda în capitala Moldovei cu ocazia Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr, actorul Florin Vidamski ne-a arătat, pe 10 octombrie, cum
personajul lui Marin Sorescu reușește să treacă de nebunie peste un pod de cuvinte. Noi nu l-am privit însă printre burți de pește spintecate, ci încadrat de dreptunghiurile gardului ce împrejmuiește lacul Ciric.

“Lupta cu solzii

Apa vibrează sub presiunea urletelor, iar cuvintele fac cerculețe pe luciul nede­ranjat pînă atunci. Iona se strigă pe nume ca să le dea peștilor impresia că el pes­cu­ieș­te în altă parte, „acolo”, ca să îi poată prinde mai ușor „aici”. Deși speră să captureze „Barosanul”, peștele cel mare, în plasa lui nu se aruncă decît „fîțele”. Tot o fîță devine și el după ce e înghițit de un înotător mai mare. Vrea să scape din bur­ta uriașului și îi pipăie pereții stomacului în căutarea ferestrelor, dar ele nu există. Și chiar dacă ar fi, nu ar da decît spre bur­ta altui pește care l-a înghițit pe primul. Singura lui iluzie de libertate este dată de cu­țitul prea mic ca să poată scoate chiar și un dinte. Dar peștii se tot mănîncă unii pe alții, ca într-un ciclu fără sfîrșit, și băr­ba­tul pare fără scăpare. Încearcă o sinuci­de­re, dar își dă seama că dispariția lui nu va schimba lucrurile cu nimic, căci și în moarte tot singur va fi. Probabil toți aș­tep­tam să vedem peștii uriași cum înghit personajul, dar scenaristul s-a bazat pe imaginația noastră. Dacă ar fi fost repre­zentanți în vreun fel, lumina slabă a unui singur reflector nu era suficientă pentru a-i cuprinde și pe ei și pe erou. De aceea singurele ustensile ce i-au servit drept decor au fost pluta, o vîslă, un năvod și un scaun. Poate că Iona nu a fost fizic cap­tivat în burți de pește, dar a fost limitat de apa Ciricului, vegheat de copacii înalți și acoperit de cerul înstelat.

Pentru a se mai alina, se gîndește la copiii lui, cum visează ei marea și reușesc să fie fericiți cu asta. Dar ei visează numai suprafața frumoasă, nu și poverile din adîncuri. Deși se enervează și începe să izbească cu vîsla în apă trimițînd stropi pînă la cer, nici un hohot din public nu îi tulbură singurătatea. În costumul gri-ver­zui de pe care atîrnă greu șiroaie de apă, stă în picioare pe plută și se gîndește la faptul că nu e bun de nimic. Iona e imaginea omului care dorește să lase urme prin viață, să fie apreciat, să cuprindă soarele într-un năvod și să prindă peștele cel mare. De aceea ar mai vrea să fie cons­tru­i­tă o bancă de lemn în mijlocul mării, ca să se odihnească vîntul și pescărușii mai le­neși.

“Vorbe de duh

E întuneric, însă lumina de la reflector îi evidențiază ochii goi. Nu se uită la noi, ci caută cu privirea niște personaje imaginare care duc în spate niște bîrne. El încearcă să le pornească la vorbă, dar ele nu-i răspund. Iona e curios, își pune mereu întrebări despre scopul în lume și nu își acceptă destinul ca pe o sentință. Prin faptul că luptă împotriva super­fi­cia­li­tății și a izolării, începe să uite cine este. „Ți-ai ghicit viitorul, nu-i mare lucru, dar să te văd cum îți ghicești trecutul”, lan­sea­ză actorul replica drept provocare. Începe să povestească despre viață, despre mamă, ca esență a lumii, și despre faptul că nu are curaj. Are nevoie de model, de sprijin. Personajul se simte prăbușit, iar pentru a se ridica are nevoie de o dovadă de Înviere. Credința nu mai înseamnă ni­mic, oamenii au nevoie de exemple clare pentru a continua și nu de povești aruncate în vînt.

Într-o sticlă aruncată în mare, băr­ba­tul găsește un mesaj prin care un naufragiat cere ajutor. „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta”, spune acesta pe un ton acid. Este supărat pe lume, pe superficialitatea acesteia și lipsa de interes. Iona dorește să fie fericit, chiar dacă, spune el, aceasta nu vine niciodată cînd trebuie. La măr­tu­ri­sirea eroului, un bărbat din public of­tea­ză adînc. Nu pare deranjat de răcoarea de afară, ci mai degrabă răscolit de fi­lo­so­fia încurcată de pe apă.
Noi auzim ecoul singurătății din difuzoare. Deși unii au crezut că vocea mai li­niștită decît întunericul pădurii este în­re­gis­trată, microfonul care stă cocoțat lîngă gura actorului le dovedește contrariul. „Hai Iona, răzbim noi cumva la lu­mi­nă”, se încurajează, făcîndu-le parcă în ciudă ce­lor ce n-au crezut în originalitatea lui. Cînd liniștea a pecetluit buzele lui Iona, oamenii s-au ridicat mulțumiți că au putut fi martori regăsirii eului printr-o nebunie de cuvinte. I-au arătat persona­jului lui Sorescu faptul că lumea mai are totuși o șansă. Căci ce dovadă de compasiune puteau aduce spectatorii, dacă nu aplauzele care au spart tăcerea apă­să­toa­re a toamnei?