Jocul vieții își trage seva din răutate

Spectatorii stau umăr la umăr pe scaunele de catifea dispuse sub forma unui pătrat, în centrul Sălii „Uzina cu Teatru” de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Toți par să aștepte intrarea într-o lume nouă, diferită de ceea ce au experimentat deja. În mijlocul pătratului urmează să prindă viață lucruri pe care le gîndim cu toții, dar nimeni nu are curaj să vorbească despre ele. Într-o zi de joi, 14 ianuarie, cîteva zeci de oameni au venit să vadă „Și acum”, o piesă izvorîtă din condeiul lui Sabine Herbeke. În regia Oliviei Grecea și cu o scenografie pusă la punct de Rodica Arghir, actul căutării de sine se pierde într-un univers artistic compus din cinci povestiri.

La ora 19.30, actorii mărșă­lu­iesc tăcuți pe scenă, așezîndu-se pe cele șapte scaune de lemn împrăș­tiate la marginea pătratului cu de­cor auster în care se joacă piesa. Din tavanul înalt se lasă în jos șapte be­curi cu abajururi simple, de culoa­re închisă. „O să vă învăț cum să beți apă”, ne spune o femeie cu o mas­că violet, cu urechi de iepure, în spa­tele căreia se ascunde actrița An­dreea Boboc. Ea înaintează ferin­du-se de luminile revărsate în încă­pere, vorbind șoptit și rar în micro­fon, de parcă încearcă să se asigure că spectatorii bagă la cap ce au de în­vățat. După ce-și recită monolo­gul, ia loc pe scaun, între spectatori.

În sală, rămîne o singură lumi­nă aprinsă. Actrița Diana Chirilă se uită pierdută la spectatori și se miș­că lent, în timp ce-și înșiră povestirile. Răceala din ochi și răutatea gîndurilor ei au îm­pietrit publicul, care ascultă nemiș­cat cum femeia a împins o bătrînă pe scări sau cum i-a trecut prin min­te să împingă un bărbat de pe peronul de la metrou în fața trenului care merge cu vi­te­ză. Pe chipul ei nu se citește nicio ur­mă de regret. Ea însăși spune că vrea să le facă rău celor din jur și îi place să-i vadă suferind. Impre­sia unei răutăți cro­nice este trans­misă impecabil de fe­meia în rochie nea­gră care pa­re că își acceptă și își îmbrățișează condi­ția, încercînd să ne convingă și pe noi să ne re­sem­năm cu im­pul­su­ri­le de a-i răni pe alții, ba chiar să le dăm curs.

Versuri cu valoare materială

În miez de noapte, ea (Oana San­du) apare la scară la el (Ionuț Cor­nilă) îngrijorată din cauza tatălui ei, care a avut un accident în străi­nă­tate. Căutînd consolare, a plecat de acasă în grabă, neștiind încotro s-o apuce. Pe nevăzute, a ajuns la el acasă. Astfel, cei doi foști iubiți se regăsesc unul în fața altuia, avînd o ultimă șansă să clarifice lucru­ri­le, chiar dacă momentul nu e chiar oportun. Ca și cum ar fi un lucru firesc, subiectul discuției trece de la victimă la iubirea consumată și irecuperabilă. Întîlnirea se transfor­mă într-o ceartă întreruptă de un om al străzii (Sorin Cimbru) care scrie poezii pe loc, după o temă a­leasă de persoana care îl plătește pentru acest lucru. În cele din ur­mă, femeia rămîne singură în stra­dă, cu inima frîntă, în timp ce el îi întoarce spatele fugind în casă, de­și o păstrează în suflet.

Trecerea de la o poveste la alta este făcută după melodie lentă, în care actorul Cosmin Panaite cîn­tă despre viață, dintr-un colț de în­că­pere. Întîmplările se succed lent, iar conexiunea între ele este făcută prin disperarea personajelor de a-și găsi liniștea, prin violența pe care o propagă în jurul lor – care reiese din gesturi, vorbe și țipete intense – sau prin între­bă­rile fără răspuns pe care le aruncă în eter. Așteptarea unei clarificări să­dește în sufletul spectatorilor îndo­ială și răzvrătire. „S-a gîndit vreo­dată cineva să se sinucidă?”, în­treabă aceeași feme­ie cu masca de hîrtie, iar trei spectatori curajoși ridică mîna în semn de aprobare.

Oscilații ale salvării întîrziate

Luminile se sting, iar întuneri­cul – sau poate răutatea – pune stă­pînire pe toate sufletele din sa­lă. Se aprinde o singură rază de spe­ranță, care ni-l arată pe omul stră­zii. În diagonala lui stă un corporatist malefic, care întruchipează is­pita. El nu vrea o poezie, ci vrea să îl îmbete pe omul sărac, iar apoi să-i dea bani cît pentru zece poe­me. O tușă de absurd nuanțată de replicile seci și telegrafice pune publicul în dificultate. Cîteva persoa­ne se foiesc pe scaune, parcă frămîn­tate de întrebări. În cele din urmă, corporatistul îl scoate din minți pe o­mul străzii și pleacă aca­să, unde se ceartă cu iubitul lui (Ra­du Ho­mi­ceanu). Episodul conflictului per­so­najelor, cu țipete, scau­ne trîntite și haine aruncate, se ter­mină paș­nic, cu cei doi bărbați trîn­tiți pe jos, ți­nîndu-se de mînă.

Apoi, toate personajele se adu­nă în raza privirii noastre. Pe fundal se suprapun voci care vin din difuzoarele aflate în cameră. Ac­to­rii se mișcă lent, se zvîrcolesc și se a­gață de lumina care coboară deasu­pra lor. În cele din urmă, aceasta moare, iar viața care se scurge din ei. Întu­ne­ricul aduce o liniște mor­mîntală, iar la final cu toții reali­zăm că nu am intrat într-o lume no­uă. Am rămas tot într-a noastră, un­de ne frămîntă faptul că nu știm ce gîndește cel din dreapta noas­tră, ne macină regretele și avem re­acții violente. Viața este o oscilație cons­tantă între începuturi și sfîr­și­turi pare a fi mesajul transmis de pie­să.