Manifest pentru ajutor de șomaj

Andrei, Bogdan, Norbert, Gabi și Răzvan nu sînt actori, iar tot ce au în comun este faptul că toți s-au născut în ultimii 25 de ani și că toți au fost șomeri la un moment dat. Joaca cu fi­gu­rinele lego care se transformă în personaje este de fapt una serioasă, prin care cei cinci își prezintă experiențele personale, temerile și convingerile. Nu speră că vor putea schimba ceva, însă încearcă să prezinte cît de găunos este de fapt mărul capitalismului.

„Ieșiți afară. Afară am zis. Ieșiți! Ridicați-vă de pe scaune și plecați. Afară! Acum!”

Lumina tremură pe scenă. Ritmuri de dubstep și neoane care pîlpîie dau impresia unei crize epileptice în crescendo, tot mai aprige, tot mai sfîșietoare. Brusc, liniștea ia locul haosului și doar zgomotul unei biciclete și respirația unuia dintre cei cinci „șomeri” sînt singurele care mai perturbă întunericul.
Asemenea zorilor unei noi zile, intensitatea luminii crește din nou doar pentru a arăta care sînt lucrurile pentru care „șo­merii” militează. „Vrem să ne acceptați vulnerabilitatea. Vrem să ne facem viitorul, nu să ne fie făcut. Vrem reprezentare reală în Parlament.Vrem părinți hipsteri. Nu o să ne vindem pentru un job”, sînt doar cîteva dintre cererile tinerilor de pe scenă.

Aceștia nu așteaptă însă nici un răspuns și încep să aranjeze în patru fabrici în miniatură tot felul de figurine lego, adevărații actori ai piesei. Fericiți la început, avînd suficientă „apă”, mo­neda pentru care lucrează, compania este falimentată doar pentru a putea fi mai apoi vîndută unui investitor străin. Mita, clientelismul și frînturile de capitalism ce se nasc din încercarea de reorganizare economică sînt redate de cîteva camere web cu care cei cinci tineri surprind întregul joc al figurinelor.

Frica de șomaj determină angajații să nu se plîngă de prea multă muncă, să nu ceară mai multă „apă”, să nu-și ceară drepturile. Însă timpul trece, iar piscina în care se scaldă patronii fabricii, oamenii politici și mogulii media, se face tot mai mare. Setea pune însă într-un final stăpînire pe muncitori și așa se nasc grevele care la rîndul lor creează sindicatele.

Fericiți că nu le mai este atît de sete, micii actori se întorc la treabă, însă aleșii lor, liderii de sindicat, devin tot mai plini de „apă” și tot mai devotați patronilor. Libertatea aparentă, se­xua­li­tatea, frustrările și rasismul devin și ele personaje ale re­pre­zentației. Peisajul pe care îl lasă acestea în urmă este însă unul apocaliptic, distrugerea fiind una interioară, menită să ne arate că într-un final corupția și clientelismul ne vor distruge umanitatea.

„Veniți înapoi! Urcați în sală și luați loc! Am zis să veniți înapoi. Acum! Veniți înapoi!”

Andrei MIHAI