Monologul momîii fără suflet

Un bărbat toarnă votcă într-unul din paharele de pe masă. Îl varsă pe jos și-și face cruce. În cinstea unui om de nimic ce abia se pregătește să intre în scenă. Podeaua Sălii Teofil Vâlcu scîrțîie iar în fața noastră apare Ivan Ivanici. Așa îi place lui să-și facă apariția me­reu după ce i se plînge moartea, la ora șase fix, vineri seara. E scla­vul publicului și al nevestei din piesa lui Cehov „Asupra efectelor nocive ale tutunului”. Du­­pă o oră, însă, face plecă­ciuni amare. Cule­ge laude după ce s-a sinucis de zeci de ori.

Căsnicie cu moartea

 „De 30 de ani mă ocup cu pro­bleme cu caracter strict științific… medi­­tez.”

Ivan Ivanici nu are nimic al lui. Numai o nenorocită de sarcină dată de nevastă: să țină conferințe de binefacere în fața unor adormiți, ne­interesați de problemele pe care le înșiră cu pricepere. În seara asta vorbește despre „efectele dăună­toare ale fumatului”.

Totuși, e ceva mai trist ca de obicei. Încearcă să-și țină în frîu furia cu care s-a pricopsit de ceva vreme. Mai exact, de cînd a luat de soție o femeie avară, care îi spune „momîie”. „Dar spuneți voi, arăt eu a diavol, monstru sau momîie?”, își ridică Ivanici ochii către noi, plictisiții. Abia își mai potolește grimasele și ticurile. S-a ales cu ele tot de atunci, de la nuntă. „Eram tînăr, visam să devin om”, se chircește pe scena pavată cu bîrne de lemn cioplite strîmb. Acum i-au mai rămas cele șase fete nemăritate, două scaune și un tavan ciuruit de ploaie. Desigur, și nevasta. Ea e femeie a­vu­­tă, elegantă și nebună. Nu i-a fost nicicînd consoartă. Nu l-a iubit, nu l-a hrănit, aproape că nici nu l-a văzut vreo­dată. Numai uneori, se împie­dică de el prin bucătărie.

Refugiu în sclavie

„Vreau să fug într-o cîmpie, să fiu sperietoare de ciori.” 

E atît de avară și de meschină. O urăște. I-a făcut pe plac de tînăr. Credea că așa își cumpără libertatea. Se gîndea în nimicnicia lui că poate măcar o zi pe săptămînă să fie lăsat în pace. Dar femeia, acest „obiect” ca­re nu-l lasă să trăiască după bunul plac i-a luat tot. S-a temut că alta nu are să-l mai vadă și s-a legat pe via­ță. Refugiul lui de acum e nimicul căruia îi spune „știință”.

Studiază insectele cînd are vre­me. Îndeosebi, ploșnițele. Le culege de pe podeaua școlii de muzică a nevestei, cînd ea nu-l vede. După o viață de căutări a găsit liniștea în bur­țile gîngăniilor. A emis chiar și o teorie, pe care ne-o spune cu tris­tețe: „De insecte nu te poți lipsi”.

Ivan se trezește din plînset tocmai cînd urlă mai tare. Ne roagă în genunchi dacă dăm cu ochii de ne­vas­tă-sa să-i spunem că a ținut conferința întocmai cum i-a poruncit ea. Îi e frică de ea. Nu care cumva să-l trădăm că s-a plîns de sclavie. În fața ei, trebuie să fie mereu drept și puternic. Oricum pentru ea rămîne un „neghiob bătrîn, o momîie, uneori un diavol șchiop”.

Revolverul nu trădează

„Ce e cu slăbiciunea asta Iva­nici? Nu pot înțelege de ce ești atît de nemulțumit de viață.”

Nu-i stă în fire să-și dea jos masca. Numai azi își îngăduie. În fața noastră și a unui prieten vechi, căruia îi face o vizită în drum spre casă. Vine agale din oraș, unde a fost trimis de femeie.

Face „comisioane” pentru fete și vecini. „Umple sticlele cu bere, du-te la croitorie să-mi ajusteze corsetul, vezi de caută pantofi cu un număr mai mic, ia și făină și carne, nu uita de bere și corset etc”, of­tează în fața amicului. Dar bărba­tul nu are urechile la el tocmai as­tăzi. Moș­­­­neagul care tot spune că odată era în putere îl plictisește. Ba chiar îl ener­vea­­­ză, cu atît mai mult cu cît l-a întrerupt de la masă. Se spri­jină într-un cot și scoate cărțile de tarot. Viitorul din seara asta nu-i place și abandonează. Se tot uită împrejur și se stropșește din cînd în cînd la Ivanici. „Dă-mi un revolver. Nu întreba prea multe”, îl roagă bătrînul. În zadar, totul. Ivanici începe iar a se plînge. „Mi-a luat și somnul. Nu mai pot dormi că ea repetă cu tenorii în camera de lîngă. Nenorociții. Dorm ziua și noap­tea…”.

Se oprește brusc și tușește. Bărbatul din fața lui tresare deodată și ciulește urechile. „Unde ai spus că faci comisioane? Pe Olga o cu­noști”, iar Ivanici începe a tremura. Chipul i se înroșește. Presimte, parcă, un soi de trădare. „Fă-mi un favor. Du-i mașina asta de cusut și colivia de canari. Ai grijă la ușiță, să nu cumva să o rupi”. Și-a bătut gura de poma­nă. Îl fulgeră pe bărbat cu privirea și mai strigă odată „Dă-mi revolverul! Sînge! Înțelegi? Sînge!”.

***

Ivan Ivanici nu are nimic al lui. Numai un prieten de la care caută înțelegere. N-a fost să fie. De fapt, așa a fost mereu. A vrut ce n-a putut să aibă, a sperat la prea multe și a îmbătrînit urît și devreme. Își mai îndreaptă odată spinarea și închide ochii. Se urcă pe scaun și caută o grindă.

Nici măcar asta nu are în casă. Dar îi face cu ochiul revol­verul. Nu se gîndește mult. Îl apro­pie de tîm­plă și închide ochii. Apasă tră­gaciul. Ivan Ivanici începe să fie un om liber.

Adriana ZĂVOI