Din Moscova pînă în Mississippi, pe aripi de demon

După ce-am fost amăgiți cu o seară de neuitat sub forma unui concert în premieră, pe ultima sută de metri am aflat că soprana Irina Iordăchescu, vedeta spectacolului nu a mai putut ajunge la Iași din cauze unei indisponibilități vocale. Însă chiar și așa, organizatorii s-au ținut de cuvînt, iar cealaltă jumătate a spectacoului, basul rus Denis Sedov ne-a surprins plăcut și ne-a reamintit miercuri seara pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, cuvintele lui Richard Strauss: „Vocea umană este cel mai frumos instrument dintre toate, dar este și cel mai greu de cîntat”.

După ce în aprilie Denis Sedov făcea cunoștință pentru prima oară cu publicul ieșean pe care l-a pur­tat prin toate cele nouă sfere ale raiului lui Dante și i-a oferit cîteva șoapte ale Infernului, în această seară basul rus s-a întors să termi­ne ce a început. Spre deosebire de data trecută, acum nu a mai apucat de hamurile care conduc către piep­turile noastre, ci ne ia în brațe cu grijă și ne reamintește că în cu­rînd trebuie să împodobim bradul. Iar dacă închizi ochii, aproape că și poți mirosi cozonacii proaspăt ru­meniți din cuptor de fiecare dată cînd artistul pronunță într-un ton grav „silent night”. Parcă se vede și sania Moșului, pe care basul o coordonează meticulos din gesturi și nu o oprește pînă ce nu e sigur că a adus-o în fața teatrului.

Fiul lui Mefisto

Concertul din seara asta are și o simbolistică aparte pentru Denis Sedov, după cum ne informează moderatorul, fiind dedicat lui Feodor Ivanovich Chaliapin, de la a cărui naștere s-au împlinit 140 de ani. Astfel, pornim pe o arie de Ceaikovski, în care tristețea și ne­putința parcă ne înconjoară cu o aură invizibilă și se prăbușește peste noi cu o intensitate ce pro­voa­că un tremur pînă și în brațele basului. Dar acesta din urmă se re­dresează rapid și își împreunează palmele ca doi magneți, con­fe­sîn­du-se nu în rusă, ci într-o limbă universală – cea a muzicii.

Pentru a alunga frica și îndoiala rămase de la melodia trecută, ar­tistul ne ispitește cu povestea lui Don Juan, împrospătînd sala cu aerul unui spirit tînăr și șiret, coordonîndu-se perfect alături de partenerul de scenă aflat la pian. Astfel, zîmbetul revine imediat pe fața umbrelor din public, care apla­u­dă sau strigă entuziasmat „bra­vo” la finalul fiecărei arii.

Cînd credeam că s-a sfîrșit, Denis Sedov pune masca lui Mefistofele, într-o arie compusă de către italianul Arrigo Boito

Fără să ne dăm seama, pro­gre­săm către ceva înspăimîntător, Faust – Serenada lui Mefisto, în care basul, într-o nebunie care l-a cuprins complet pare că încearcă să anime o ființă satanică. La fie­care incantație sinistră, acesta scoa­te și cîte un chicot isteric, pentru ca la final să încheie cu-n Ha-ha-ha de-a dreptul diavolesc.

Iar cînd credeam că s-a sfîrșit, Denis Sedov vrea să demonstreze că nu îi este frică de spiritele de­monice și își pune masca unui alt Mefisto, de data aceasta printr-o arie a Mefistofele, compusă de către italianul Arrigo Boito. Acum gesticulația îi este și mai tăioasă și îi destingem o dualitate în voce. Pe de o parte una înspăimîntată care parcă a văzut abisul morții și o alta mai întunecată ce fierbe sub pro­pria-i mînie. Aceasta din urmă are ultimul cuvînt, făcîndu-ne să ne în­trebăm pentru o secundă dacă basul rus este sau nu posedat de vreun drac.

Pentru ultimele piese, părăsim Rusia și încheiem cu două cîntece pescărești, „I got plenty of nothing” respectiv „Ol’man river”, De­nis Sedov demonstrînd că îi are la degetul cel mic nu doar pe clasicii ruși sau spiritele satanice, ci și pe artiștii aflați de cealaltă parte a globului.

Iulian BÎRZOI