Muzele din Moscova și-au răsucit destinele pe poante

Noi ne-am legat la ochi cu întuneric, ei și-au înfășurat în jurul gleznelor o măiestrie făurită din satin. Noi ne-am îngrămădit sufletele în tăcere, ei și le-au îmbrăcat în dantelă și tul și le-au înșirat în fața noastră în zeci de piruete. Balerinii Teatrului Mariinsky au adus la Iași, dintr-un Sankt Petersburg vechi de mai bine de-un secol, piesele fără vîrstă ale lui Ceaikovski, în coregrafia maeștrilor Marius Petipa și Lev Ivanov. Marțea trecută, pe 26 februarie, de la ora 17.00 și-apoi de la 20.00, Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” a găzduit Regalul Baletului Rus, un „surîs trist” în pași neîntrerupți de dans pe care l-am simțit ca adus de pe alte tărîmuri. Mai înflăcărat, mai lugubru, mai înflorit și mai obsedant decît orice au văzut pînă acum îngerii și demonii din coroana bătrînei scene.

Clara și visul

S-a întîmplat ceva teribil, fără s-apucăm a răsufla. Ne-a dispărut tapițeria roșie de sub trupuri și ne-am trezit din beznă în „Împărăția dulciurilor”. „Castelul trandafirilor” e îmbibat într-un frig curios, atît de străin ne e locul, cu trei covoare uriașe atîrnînd din ceruri cu tot cu florile aurii brodate pe ele. Bezmetici și loviți în lumina ochilor de culorile scenei, sîntem trași de suflete ca de niște mîneci străvezii, într-o horă nebună. „Spărgătorul de nuci” a lui Piotr Ilici Ceaikovski a venit învingător dintr-un război sfîșietor și și-a luat drept tribut o prințesă cu aripi albe de fluture, Clara. Vladimir Shklyarov, cel care învîrte pe poante rolul Spărgătorului devenit Prinț, poartă pe piept un roșu imperial, bogat, pe care, în salturile demne, picurate cu zîmbete, nu-l lipește nicicînd de floarea rochiei albe a Clarei.

Am căzut, deci, în actul al II-lea, iar cinstea și măreția dansurilor care ne par închinate nouă sînt, de fapt, o sărbătoare în culorile lumii pentru cei doi eroi. Luminile sălii se însîngerează, îngheață într-un alb de lună, se mînjesc de ciocolată și prind gust de ceai în partitura spaniolă, cea arabă, chinezească, rusească sau italiană, fiecare instrumen­tată de cîte-un alt soi de flaut ori de arcușurile altfel unduite ale viorilor. „Trepak”-ul rusesc lovește în inima serbării cu cizma purpurie a balerinului, care străpunge muzica izbindu-se-n podea mai puternic, mai tăios decît ciupiturile coardelor nevăzute.

„Figurinele de cafea” ale Orientului, o cadînă cu trup duios, adormit, și bărbatul ei cu chipul încremenit în tăcere își traduc ovațiile în arabescuri croite din brațele și picioarele lor lungi, învelite în mătase. El o ridică spre cer, ea cere înaltul cu mîinile unite într-un candelabru fără lumini. Iar flautele care le iau locul, un zumzet de zîne roz, cu fluturi în vîrful picioarelor, prevestesc „Dansul florilor”. Acum, în mijlocul bu­chetului de piruete pe diagonală, pași purtați pe aripi de colibri și de toate minunile cu trupuri de vînt adunate pe-aceeași scenă, grația nu e suavă, ci bulversantă. Pînă cînd cortina cade și toate zînele și prinții îngenunchează, știm. Clara doarme, iar noi i-am consumat visul.

Lebăda și demonul

Ni s-a-nchegat sîngele pînă la palme și-am înghețat de-o spaimă densă, plutitoare, neagră. Am fost izgoniți din regat, abandonați într-un codru de liane, iar văzduhul s-a amărît ca de-o fiere albastră, „Lacul lebedelor”. Rothbard, demonul negru cu aripi de liliac zboară cu tot cu blesteme și-l varsă pe cel mai sumbru peste aripile Odettei, prin­țesa transformată în lebădă albă și îmbrăcată în trupul Mariei Allash, prim solistă a Teatrului Bolshoi din Moscova. Însă pasărea cu umeri irizați, frînți în gesturi fluide, nu știe că geniul rău a scuipat venin peste noi toți, iscodindu-ne parcă din priviri în cău­tarea victimei și-apoi s-a ascuns.

Din urma lui, un stol de lebede fără umbre, fără sunet de pași se joacă, en pointe, de-a noaptea. Le găsește sub cerul de cenușă Siegfried, prințul fără de iubire care-și țintește arbaleta spre șiragul perlat de păsări. Dar în inima nopții ele devin femei, căci nici măcar demonul nu poate controla întunericul. Muzica e ca o durere, dansul lor în vre­me ce-l înconjoară pe Siegfried e ca o abandonare, o despărțire de speranță. Acceptarea sorții aruncă frumoasele lebede într-un ritm domol, care chinuie. „Lasă-mă!”, ar striga Odette, „Nu pleca!”, i-ar urla buzele tînărului prinț. Și-ar jura credință.

Piciorul ei tremurînd în piruetă, brațele care-i cuprind talia și-o rotesc într-un leșin înlăcrimat, toate se amestecă printre pașii încrucișați din dansul puilor de lebădă. Patru perechi de mîini subțiri se leagă într-un jurămînt și-și saltă poantele într-o muzică a lor, o trepidare în zig-zag-uri alerte, fără cusur. Rusoaicele cu piele de marmură albă ne încîlcesc gîndurile și ni le bătucesc pe vîrfuri, așa cum flautul se joacă cu sufletul nostru. Konstantin Zverev se întoarce cu chipul demonului, cu aripile desfăcute a moarte. Siegfried a trădat. Blestemul Odettei se întinde pînă la primele raze ale aurorei reci și se stinge în zeci de fouettés (n.r.: piruetă repetată, într-un picior).

Aurora și valsul

Ne dor trupurile ca de-o încordare. Am călătorit, ce-i drept, spre un alt palat, al regelui Florestan, unde Aurora, interpretată orbitor de Alina Somova, își ascultă ursitoarele, uitînd că zîna Carabosse n-a fost chemată la curte. Privim extenuați de blesteme cum se abate un altul asupra copilei blonde, cu fustă încrețită de tul, ca o piersică pîrguită și cum ea cade într-un somn dansat, somnul „Frumoasei din Pădurea Adormită”. Prințul Désiré poartă, însă, pe buze, un leac neștiut, pe care i-l dezvăluie nereidele, zînele albastre ale pădurii. În rochii smulse de pe cer, cu coroane de flori în palmele plăpînde, balerinele cos din încrucișările poantelor un vals ritualic, ca o rugăciune.

Niciodată n-a fost vindecarea de ocara Răului mai frumos aplecată din umeri spre pămînt și mai fin ștearsă cu poale de rochii. Cum niciodată n-a zîmbit lebăda albă, Aurora cea adormită a surîs fără greș întotdeauna. Și dacă Siegfried a pășit greoi printre zîne căutîndu-și pasărea blestemată, Désiré a sărutat moartea pe buze, a vindecat-o de ură și-a alungat-o. Niciodată n-a fost noaptea mai scurtă decît atunci cînd, pentru aproape două ceasuri, ne-am încălzit spiritele la focul ce arde într-un fel anume în Moscova, la Teatrul Bolshoi.

Anca TOMA