Oaspete în templul propriei minți

Dintre mai toate cafenelele și bodegile din Iași, Meru e cel mai potrivit loc în care se pot ține piese de teatru (exceptînd Teatru Fix care s-a redeschis în sfîrșit săptămîna trecută) ale tinerilor actori și regizori. Așa că, n-ar trebui să ne surprindă că în vechea Casa Rosetti din Copou, cuib ocazional pen­tru hipsteri, s-a lansat oficial joia trecută, pe 21 aprilie, de la ora 20:00, platforma pentru teatru a celor de la Meru. Aici, regizorul Cris­ti Avram împreună cu actorul Ovidiu Ivan au dat viață unui autoportret al nebuniei, con­turat de culori ale singurătății și ale rătăcirii de sine în „Noaptea dinaintea pădurilor” de Bernard-Marie Koltes.

Tunetul sinapselor

La etaj, după ce urci pe scările prăfuite pe care cîndva Alexandru Ioan Cuza le parcurgea zilnic, în jur de 60 de tineri așteaptă curioși înconjurînd o scenă improvizată pe care se găsesc un scaun, o chiuvetă, o saltea și un closet, toate acoperite de celofan. Șu­șo­telile încetează, berile dispar sub scaune, iar din întuneric apare un călător plouat și confuz ce încearcă să se acomodeze cu camera sterilizată. Îndrugă ceva despre o fată după care a fugit încercînd să-i spună ceva, își dă jos o parte din hainele ude, după care iar trăncănește ceva despre politicieni. Totul, într-o nerăbdare a celor din public care aș­teaptă ca de nicăieri să apară un interlocutor, sau ca măcar să-i răspundă cineva.

Însă nu se întîmplă nimic, iar după ce ră­mîne doar în boxeri, protagonistul se așează pe tron și începe iarăși să vorbească singur. Asta doar pînă ce-și pierde temperamentul și se ridică deodată în picioare, certîndu-se cu cineva din interiorul closetului. Cum în ca­mera sa nu există nicio oglindă, încă nu știm dacă furia sa este direcționată către propria-i reflexie, ori mintea-i joacă feste. Răspunsul îl primim mai tîrziu, cînd deși de pe masă apucă o cutie de pastile, ezită și aruncă o pi­lulă în veceu.

Monologul continuă, însă de data asta, mergînd prin amintiri, parcă descoperă ce­va. „Tacă-ți gura sau ți-o rup”, exclamă acesta deodată, acoperindu-și gura cu palma, pre­cum un copil care a făcut o poznă. Mai în­drugă ceva despre o prostituată, se învîrte în cerc de cîteva ori și din disperare se în­toarce la pastile, de data asta înghițind toată cutia.

Podul nopții eterne

Rîde, plînge, apoi iarăși rîde, corpul i se contorsionează pe saltea în cele mai ciudate moduri, făcînd ca delirul său să pară complet. Din replicile subtile pe care le perce­pem venind ca de la o mașinărie defectă, re­ies mai multe momente care l-au determinat pe călător să-și piardă mințile. Chiar de la începutul piesei, acesta spune că nimic din ce vede în jur nu-l face să se simtă ca acasă, iar mai tîrziu, vorbește despre copilărie și cît de mult ar vrea să se întoarcă la acele vre­muri. „Vreau să urlu; vreau să mă plimb toa­tă viața”; însă e inutil odată ce ne dăm seama că adevăratul străin este sinele personajului.

Un alt moment important care con­tu­re­a­ză ideea singurătății și a dezlipirii de persoanele și locurile dragi este o amintire de pe un pod, în mijlocul căreia o femeie pri­vește reflexia lunii pe rîu. Aceasta a jurat că-l va iubi pe bărbat pentru totdeauna, însă nu poate părăsi nici podul și nici taina nopții, zorii zilei făcînd-o să dispară precum o cea­ță. „Însă a doua zi nu mai era acolo. (…) Am căutat-o peste tot și am fost în fiecare noap­te. Am pus afișe în oraș și am întrebat pe toată lumea. (…) Numele ei era Mama”.

Finalul piesei închide cercul nebuniei că­lătorului, luîndu-i pe mulți dintre spectatori pe nepregătite, o parte dintre aceștia uitîndu-se în stînga și în dreapta ca și cum ar fi căutat o explicație. Cu zîmbetul pe buze, bărbatul se așează pe jos, își îmbrățișează hainele care formează silueta unui om și adoarme stingînd de tot luminile.