Piticii au făcut-o pe Ecaterina mare

O statuie înfățișînd chipul Ecaterinei Teodoroiu răsare în mijlocul scenei în timp ce o mare de fetițe îmbrăcate în alb invadează puținul spațiu lăsat de aceasta. Cele trei acte din Opera „Ecaterina Teodoroiu” de Emil Lerescu s-au jucat sîmbătă seara, 8 decembrie 2018, iar publicul, după cele cîteva minute de aplauze de la final, s-a îndreptat agale spre ieșirile Sălii Mari a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Poate pentru că piesa realizată de tînăra generație a operei românești s-a încheiat din neant, acest exod se face însoțit de un murmur întrerupt, din cînd în cînd, de sunetul instrumentelor împachetate de cei din orchestra dirijată de maestrul Cristian Oroșanu.

Tranșee, soldați, ghiulele de tun, mitraliere, morți, răniți se derulează în imagini alb-negru pe o pînză albă la care cîteva copile ce apar pe scenă se uită și-și tot fac semne, încercînd, parcă, să se liniștească una pe alta în lipsa părinților. Speculînd ororile pe care războiul le-a imprimat asupra generației claselor primare de pe atunci, începutul reușește să introducă spectatorul, ajutat și de sunetele sincopate ale orchestrei, în atmosfera unui sat de pe malul Jiului atacat de trupe germane. Copilele fug.

Ecaterina Teodoroiu (Nicoleta Maier) sau Cătălina, așa cum este numită de personajele apropiate, își face apariția chiar din primul tablou, într-o casă dărăpănată, alături de o fetiță speriată. Îmbrăcămintea înfățișează exact acea învățătoare tînără de la țară, de acum un secol, care, acum, în mijlocul războiului, încearcă să-și consoleze una dintre elevele din sat după ce a luat o notă proastă. Pe parcursul fiecărui tablou, evoluția Ecaterinei, de la învățătoare la soldat, este ușor de observat și, deși, uneori, vocea ei nu ajunge la urechile tuturor spectatorilor, n-a fost nevoie de programul de sală pentru înțelegerea piesei.

N-au fost scene atît de adînci încît să nu poată fi descifrate, poate cu excepția viziunii din al doilea act, atunci cînd Ecaterina vede o mireasă ce se aruncă de pe o stîncă, fiind fugărită de un ofițer german. La final, nici măcar asta nu rămîne cu semne de întrebare, atunci cînd, lîngă cadavrul Ecaterinei, ucisă în bătălia de la Mărășești, apare mireasa cu voalul ridicat pentru a putea fi văzută fața Cătălinei, ce trebuia să se mărite cu ofițerul pe care l-a cunoscut chiar în dealul Copou, în Iași.

Faptul că regia și scenografia au fost încredințate unor debutante, regizoarei Laura Vlădoiu și scenografei Raluca-Elena Popa, n-a făcut decît să ofere spectacolului o nouă viziune asupra vieții unei eroine care a fost ținută departe de ochiul publicului în perioada regimului comunist. Tocmai de aceea, pentru că generația școlită înainte de ‘89 n-a putut să o cunoască pe Cătălina, regia și scenografia unor tinere au reușit să învie, pe parcursul celor trei acte, legendele și momentele importante din viața Ecaterinei Teodoroiu.