Poporul scrie după dictare: absurd

„Ce nevoie au oamenii de idei noi? Se simt confortabil cu cele vechi!” – așa sună intriga unui conflict care s-a transformat, pe parcurs, într-o condamnare a omului cumsecade. Drumul către descoperirea unui adevăr n-a părut niciodată mai complicat decît cel pe care doctorul Stockmann a trebuit să-l facă joi seară, începînd cu ora 19:00, pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Înscrise într-un fel de cursă a morții, toate principiile morale s-au luptat, în sînul unei mici comunități norvegiene, cu puterea de care autoritățile locale pot dispune, în mijlocul unei astfel de societăți. Toxic, haotic și demn de dispreț, anturajul oamenilor influenți arată cum, de cele mai multe ori, împotriva corupției nici măcar prețul vieții nu poate să cîștige – fie el chiar unul comun.

În întuneric nu poți vedea ni­mic în afara literelor care se preling pe ecranul din spatele decorului. Mafie, corupție, manipulare și sche­letul unei povești de Arthur Mi­ller, adaptată după piesa lui Hen­rik Ibsen. „Un dușman al poporului” poate fi oricare dintre actorii care, tîrîndu-și pașii mecanici, a­par și dispar din smoala întinsă în fața cortinei și pretutindeni în Sala Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Aerul, parcă îngroșîndu-se și transformîndu-se într-o bucată uriașă de pînză, se ză­rește și el cînd actorii își lumi­nea­ză, pe rînd, pentru cîteva secunde, chipurile, pentru ca apoi să dis­pa­ră. Se-aud urme de pași, se simt respirații sacadate și se văd doar literele formate din linii drepte perfecte.

Cum nicio poveste nu înmăr­murește pe nimeni de la început, firescul întîmplării te lasă, în pri­mele cîteva zeci de minute ale piesei, să te întrebi care-o fi cauza iz­bucnirii conflictului și unde s-o as­cunde temelia construcției care ur­mează să fie distrusă. Un peisaj familiar, domestic, scene succesive de familie din casa doctorului Tho­mas Stockmann (Constantin Puș­ca­șu) și a soției sale (Petronela Gri­go­rescu) nu par să conducă gîn­durile publicului spre nimic neo­bișnuit. Primul indiciu care rupe ordinea banală a introducerii tuturor ce­lor­lalte personaje și poate face spectatorii să înțeleagă motivul for­mă­rii bulgărelui, rostogolit mai de­par­te, este vizita lui Peter Stockmann (Teodor Corban), primarul orașu­lui norvegian și, totodată, fratele doctorului. Atunci este și mențio­na­tă pentru prima dată și existen­ța ba­zei balneoclimaterice, care a­trage turiștii și este principala sur­să de venit a orașului.

Minuțiozitatea disperării

În minutele imediat urmă­toa­re, de la momentul încheierii vizi­tei, conflictul dramatic începe să ca­pete contur din ce în ce mai apă­sat. Descoperirea doctorului este, în primă instanță, o încîntare pentru familia și apropiații pe care-i adăpostește în momentul crucial al piesei. Martori la succesul său sînt personajele-cheie ale unei so­cietăți, printre care se numără re­prezentanți ai presei independen­te, precum Hovstad (Cosmin Ma­xim) și ai cetățenilor de rînd care au avut șansa să-și formeze perspective asupra vieții înconjură­toare și în alte regiuni, în afara o­rașului de baștină, precum căpi­tanul (Dumitru Năstrușnicu), proas­păt întors dintr-o călătorie.

Avînd dovada clară că întreaga comunitate este în pericol și con­ști­entizînd pericolul pe care, în urma analizelor, stațiunea orașului îl reprezintă pentru oameni, doctorul este ferm convins că vrea să ducă la îndeplinire ceea ce, în mod natural, trebuie făcut – o militare pentru cunoașterea adevărului și pentru îndepărtarea răului. Jucînd perfect naivitatea omului cumse­cade, Constantin Pușcașu reușește să prindă publicul în cîteva acte ale realității. Entuziasmul și bucuria lui nu durează mult, însă, și plonjează într-o extremă a dis­pe­ră­rii. Adevărul său și al comu­ni­tă­ții devine, brusc, un atac la adresa familiei sale și, printr-un absurd greu de imaginat, chiar la adresa societății pe care vrea s-o salveze.

Prins într-un complot al au­tori­tăților publice și al unei majorități gata să lupte pentru o viziune vîn­dută prost asupra democrației, doc­torul Stockmann se transformă sin­gur, fără vreun sprijin într-un e­rou. Gesturile îi sînt pedant puse la punct și disperarea se revarsă prin toate mijloacele de care ac­to­rul dispune – de la privire la miș­cări largi și acțiuni impulsive.

Haosul mascat în democrație

Scena cea mai emoționantă es­te cea a adunării de pe vapor, în ca­re regizorul Claudiu Goga, reu­șeș­te să creeze un adevărat monument al haosului. Cînd protagonistul do­rește să susțină adevărul, majoritatea susține contrariul și trans­for­mă binele public într-o minciună periculoasă. Eroul este condamnat să fie victima unui pact procustian avid după mutilarea principiilor. Ploaia se revarsă pe ecran, peleri­nele umplu scena și urletele fără sens ale mulțimii reușesc să acope­re chiar și cel mai mic sunet al a­de­vărului.

Devenit „un dușman al po­po­rului” trădat chiar de popor, doctorul Stockmann trece printr-un tunel al loviturilor care-și schimbă planul general al comunității cu u­nul familial. Atacurile succesive a­le fratelui, afacerile socrului său și jocul complicat al ziariștilor care se-ntrec într-un fel de maraton al lipsei de cuvînt par să finiseze, sub greutatea nedreptății lor, fiecare trăire exteriorizată a actorului.

Cînd nimic din întunericul sce­nei nu mai pare să facă loc luminii adevărului și presiunile din toate părțile încep să-i sugrume cuvintele și luciditatea din ce în ce mai limpede, scena se cutremură. Fețe­le tuturor, fie că stau pe scenă sau în fața ei, înmărmuresc și de­mo­crația și oricare altă valoare mo­ra­lă își găsesc sfîrșitul, printr-un joc al pierzaniei atent pînă la ultimul tremurat al mîinii. Singurele care mai mișcă sînt literele albe care se preling pe ecran, dînd parcă o sen­tință finală corupției – fără execu­tare.