Războiul cuvintelor pierdute într-o carte

Cuvintele au apărut pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași în carne și oase și și-au arătat adevărata personalitate. Și-au căutat rădăcinile, aliații sau dușmanii, și au arătat lumea în care trăiesc, aflată în așteptarea momentelor de glorie. Piesa de teatru poetic „Cabaretul cuvintelor”, jucată pe 21 noiembrie, de la ora 19.00 este regizată de Ovidiu Lazăr avînd la bază cartea cu același nume, scrisă de Matei Vișniec. Rînd pe rînd, personajele și-au povestit temerile, apoi și-au arătat revolta față de scriitorul care le-a dat viață.

Întunericul s-a așezat peste chi­purile spectatorilor și din boxe ies voci care se încăpățînează să ros­tească literele alfabetului într-o dezordine neînțeleasă de nimeni. Acestea sînt liniștite pentru un timp de vocea autoritară a scrii­torului, care explică publicului cum s-a îndrăgostit încă de mic de cuvinte. Doar că acum ele s-au maturizat odată cu cel care le folosește și și-au format propriile opinii. L-au închis pe scriitor în gîndurile sale și-l rătăcesc revol­tate prin labirinturile acestora. Cinci cuvinte grosiere „foarte um­flate în pene” și îmbrăcate în costume voluminoase precum „gunoi” sau „putoare” vor să fie tratate ca niște doamne din înalta societate. Cu voci stridente, în timp ce se a­leargă haotic pe scenă, își cer dreptul de a ocupa locuri importante în poeme pretențioase, în discursu­rile politice și în textul constituției. Enervat, scriitorul găsește ieșirea din labirint și le trimite acolo unde le este locul, alături de cuvinte nu tocmai elevate. Acest lucru le face pe cele grosolane să strige în cor „este de-al nostru”, pe chipurile lor așternîndu-se fericirea.

Întîlniri dintre vorbe

Scriitorul abia a reușit să își re­vină după asaltul personajelor gro­solane și deja e luat la rost de altă gamă de cuvinte, cele ale că­ror ră­dăcini sînt prea grele. Du­pă ve­chimea pe care o au în min­tea scrii­torului, acestea își schimbă în­fă­ți­șarea, hainele și discursul. Le­gate cu funii groase, cele cinci cu­vinte încearcă să își găsească origi­nile, iar atunci cînd le găsesc, se în­curcă în alte întrebări de ne­mulțumire. De sus, cad lin sute de foi decupate în formă de frunze. În­cet, își găsesc loc pe scenă, după ce se lovesc de cei doi pereți albi pe care sînt desenate haotic o pe­reche de buze, un nas și un singur ochi.

Timp de o oră și jumătate au venit și au plecat zeci de cuvinte, decorul a fost mutat și scena s-a a­coperit cu pietricele albastre și mă­nuși chururgicale umflate. Cea ca­re nu a părăsit nicio secundă scena a fost o pisică albă de pluș, care privea fix publicul. Din cînd în cînd, doar scriitorul o mai alinta.

La fiecare cuvînt care a luat viață și a apărut pe scenă în fața publicului, înainte de a spu­ne ceva, oamenii încearcă să ghi­cească despre cine este vorba. Se șușotește necontenit pînă cînd per­sonajele își dezvăluie identitatea. Inima apare întruchipată într-o fe­meie îmbrăcată într-o rochie ver­de, elegantă. Trage după ea un că­rucior plin cu borcane de diferite dimensiuni în care se află pietri­ce­le albastre. „Sînt foarte multe inimi care nu au creier”, spune aceasta în timp ce împrăștie într-un cerc pe scenă pietrele dintr-un borcan. Cu mai puține pietre pe inimă, a­ceasta merge iarăși la cărucior și scoate din el al doilea borcan. „Es­te adevărat că sînt și multe creiere care nu au inimă, ceea ce
este mult mai grav”, se enervează cuvîntul „inimă” și începe să arunce pe un­de poate micuțele pietre albastre.

Decență captivă în baloane de săpun

Dintr-o trapă de pe scenă iese ca dintr-un cadou domnul Dorin­ță. Pe chip i se citește tristețea. Nici măcar baloanele de săpun care vin tot din trapa din care a ieșit și el nu-l fac să zîmbească. În schimb, un băiat care stătea în al doilea rînd a sărit de pe scaun atunci cînd a văzut baloanele colorate. Stînd pe vîrfuri, cu mîinile întinse, acesta încerca să prindă măcar u­nul, dar nu a reușit pentru că se ri­dicau puțin deasupra scenei și se spărgeau. Dezamăgit, băiatul se trîntește în scaun și se uită cu ochii mari la mama sa, care îl conso­lea­ză ținîndu-l de mînă. Domnul Do­rință își plimbă deziluziile în fața scenei și tastează cuvinte neștiute de nimeni la mașina de scris pe ca­re o poartă în spate ca pe un rucsac.

Dar cuvîntul care a avut cel mai mare impact asupra publicului a fost „tîrfă”, care și-a făcut a­pariția într-o rochie scurtă și stră­lucitoare. Ea i-a făcut să rîdă pe toți cei prezenți la teatru pentru că le-a spus fără ascunzișuri cum vor­bele decente apelează la ea. „De altfel, domnul Distincție, domnul Morală și domnul Prestanță mă cheamă pe ascuns ca să-i bat cu palma la fundul gol”, spune aceasta, după care rîde strident de de­cența cuvintelor elevate. Doar scrii­torul rămîne prins în lumea crea­tă din cuvintele care și-au uitat rădă­cinile. Încă îl chinuie gîndu­ri­le și re­volta exisenței lor.