Sabin Păutza a sucit din baghetă a noua simfonie a lui Beethoven

O avalanșă de linii melodice legate cap la cap a inundat vineri seara, 8 martie, sala de concerte a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”. Compozitorul, profesorul și dirijorul Sabin Păutza a desenat în dans de mîini cu bagheta uvertura „Coriolan” și Simfonia a IX-a a lui Beethoven. Concertul vocal-simfonic a fost ascultat de public în deplină tăcere, păstrată chiar și în timpul pauzelor în care maestrul abia reușea să-și șteargă fruntea. Însă cînd ultima strună a încetat să vibreze, ca un potop, palmele au bătut în extaz, neîntrerupt, cîteva minute în șir.

Liniștea sălii se tulbură îndată ce orchestranții își descîntă instrumentele înainte ca Sabin Păutza să ridice bagheta deasupra lor. Ca prin avîntul unei aripi ține respirația muzi­canților într-un puls comun, ce se zba­te odată cu inima maestrului. La locul său, în mijlocul marginii de sce­nă și cu spatele spre public, în mîna stîngă ține violoniștii, cu cea dreaptă stăpîneșe baritonul violonciliștilor, iar în semicerc le strîng in­stru­men­tele ce prind glas odată cu aerul suflat în ele. Ca o vîlvă înă­bu­șită de susurul muzicii, toba răsună discret din cînd în cînd.

Măiestrul

Mîinile dirijorului plutesc în aer, iar între degetele lui se împletesc niș­te funii care trag de arcușurile muzi­canților. Haosul ordonat în partituri se strecoară de pe scenă ca văpaia și apoi urcă deasupra capetelor noastre. Iar mișcările domoale ale lui Păutza se schimbă în linii frînte în aer, care-i îndepărtează apoi unește la loc călcî­iele, îl gîrbovește și îi aruncă bra­țele în părți, unde se zbate asemeni unui vîrcolac uitat în clar de lună. Or­ches­tra vibrează, comprimînd ae­rul și ți­nîndu-ne cu sufletul la gură. În mîi­nile maestrului acordurile sînt apă­sate unduios pe strune, însuflețind sunete care excită în imaginații zo­rile înflăcărate de răsărit sau nopțile îmbibate de smoală. Diriijorul parcă lasă funiile jos, apucă cu mîna din norul de note ce-l înconjoară și le arun­că praf, ca pe o magie ce scoate viață din aerul întemnițat în niște făcături din lemn și tablă. Emoția e cîntată atît de puternic, încît Sabin Păutza o ridică asupra-i capului că­runt, iar atunci cînd intensitatea ne fură respirația, acesta o aruncă în jos. Părul ondulat de la ceafă îi sare în bucle la fel ca muzica, risipindu-se într-o adiere de strune sfioase. Și în­dată rămîne tăcerea, atît de profun­dă încît nimeni nu îndrăznește să-și agite palmele. Din celălalt capăt al sălii se aude doar cum un vîrf de pix chinuie o foaie de agendă.

Orchestra

Bagheta maestrului din nou se ri­dică în aer și-l zguduie, îl taie bucăți, îl aruncă peste capetele muzican­ților și se uită cînd în sus, cînd în jos. Apoi domolește strunele, aranjîndu-le într-un zumzet de albine ce joacă hora în roua unei dimineți însorite. Degetele violonceliștilor lunecă pe grif tot mai des și gălăgia dansului zburător trece într-un puhoi de ploaie care trezește tobele. Începe să tune în sală, iar în tumultul de note grosolane se aud niște pițigăieli de vioară care sînt, de fapt acele picături mărunte de apă ce se îneacă în șuvoi. Apoi, revine imediat la liniștea răsăritului de odi­nioară, însă strunele de această dată nu sînt la fel de somnoroase, fiind încălzite de soare, sună mai puternic într-o nouă horă mult mai vioaie. Peste această veselie pașnică năvă­lește o vijelie care ne adîncește în sca­une în timp ce Sabin Păutza ține mîinile-i desfăcute și capul aplecat, luînd poziția unui om care luptă cu furtuna. E înconjurat de aceasta și o vrăjește cu acea baghetă pînă cînd zbuciumul moare fiind străpuns de către el direct în inimă. Și iar e liniște între noi, fricoșii. Nu ne permitem să lăsăm măcar o urmă de sunet.

Maestrul își ridică din nou bra­țele a binecuvîntare, iar dimineața țesută din mănunchiuri de note con­tinuă. Doar că soarele s-a urcat mai sus pe cer și glasurile viorii înșiru­ite cu cele ale violoncelului brodea­ză pe rînd basmaua de liniște ce se lasă peste noi. Din tobă răsună ecoul unei pietre aruncate în golul care preves­tește sosirea alaiului de clarinete care suflă a sărbătoare, în timp ce stru­nele gîdilite în pițicato de vîrfu­rile degetelor și trompetele strigă a deș­teptare. Pînă maestrul le aruncă din nou, printr-o mișcare frîntă, în liniște.

Corul

Publicul e amuțit, iar în spatele orchestrei, ca un munte, s-a înălțat corul academic „Gavriil Musicescu”. Bărbații îmbrăcați în fracuri negre stau în spatele femeilor ce poartă ro­chii lungi de culoarea unei vișine coap­te de soarele văratic. Exact în fața maestrului iau loc prim soliștii, soprana Barbara Balasz, mezzo-so­prana Mihaela Blându, tenorul Tra­ian Mișcu și basul Marius Boloș.

După o prefață euforică în care se întrec duioșia viorii și greutatea vio­loncelului, dirijorul culege din nou note din văzduh și le seamănă asupra tuturor artiștilor. S-au rupt din tăce­re și vocile corului. Alături de ei, so­liștii vibrează vocalele care se împrăștie în unde, lovindu-se de pereții sălii. Or­chestra simfonică, corul, soliștii se scurg ca izvoarele în rîu, for­mînd o voce unică. Iar forța care le mișcă con­tinuă să smulgă semne din aer și să tragă de funiile strîns legate de ar­cu­șul fiecărui suflet de artist ce tre­mură în fața maestrului odată cu mu­zica.

Daniela VORTOLOMEI