Scena Teatrului Național din Iași, stropită cu apă vie

Spectacolul a marcat 50 de ani de activitate a actorului Petru Ciubotaru.

Actorul ne-a arătat joi seară, 20 februarie, cîte puțin din talentul și experiența sa ca actor, dobîndite în mai bine de cinci­zeci de ani de activitate. În sala „Teofil Vâlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași artistul ne-a purtat prin întreaga sa viață, monologurile prezentate de acesta fiind legate cu povestiri pline de umor și nostalgie din copilăria, adolescența și maturitatea lui. Iar asta pentru a ne face să înțelegem că pentru un actor nu există viață fără de teatru.

În sala micuță de la etajul al doi­­lea al Teatrului Național din Iași pare că este aceeași atmosferă ca într-o clasă de curs. Două femei, co­­lege de facultate cu actorul, își stă­pî­nesc cu greu emoțiile, foșnind din cînd în cînd ciolofanul unui bu­chet de flori. Pe partea dreaptă alți doi co­legi de amfiteatru zîmbesc a ne­răbdare. Deodată luminile pier îm­preună cu zgomotul din sală. Cu pași molcomi, actorul, îmbrăcat cu o cămașă albă, pantaloni și vestă neagră, ajunge în centrul scenei. Ca un viteaz din basme, acesta își adu­­­nă pentru cîteva clipe puterile, iar a­poi lovește în gongul ce stră­ju­ieș­te ca un astru scena.

Prima întîlnire cu teatrul

„Lumea întreagă e o scenă, iar actorii sîntem noi”, încearcă să ne convingă actorul, reluînd cuvin­te­le lui Shakespeare. Vocea sa răsună puternic pe scena golașă, care are într-un colț doar un scaun și o ma­să, pe care este așezată o lumînare, o cană de apă și o lăută. „Lumea în­treagă e o scenă, și fiecare dintre noi intrăm și ieșim pe rînd din ea”, își încheie artistul monologul.

După o plecare a capului, par­că pentru a se scutura de gînduri, fa­ța lui Petru Ciubotaru se des­tin­de, iar zîmbetul îi înlocuiește privirea în­crun­tată de pînă atunci. „Ce mai faceți? Sînteți bine, sănătoși? Nu spuneți nimic… Dar mai bine lasă, nu-mi răspundeți”, glumește ac­to­rul cercetînd cu atenție publicul. „Să vă povestesc însă cum am făcut eu cunoștință cu teatrul…”, continuă actorul. Distanța dintre scenă și cei prezenți începe să dispară. Pare că de­venim cu toții prieteni ai artis­tu­lui, confidenți ai acestuia și părtași ai amintirilor lui.

Scena vorbește peltic

Ajungem pe Lăpușneanu și intrăm într-o co­fetărie de acum 60 de ani, din co­pi­lă­ria sa, unde se angajase ca băiat de prăvălie. După doar o zi a aflat însă că nu are stofă de comerciant pen­tru că nu știa să fure așa că, fugărit de înjurăturile proprietarului, a ales drumul teatrului.

De la copilărie, Petru Ciu­bo­ta­ru se apropie de prezent, amin­tin­du-și primul său monolog pe care l-a sus­ținut în anul al II-lea de fa­cultate în fața unui profesor de ac­torie. „A­tunci nu mi-a ieșit, dar poa­te îmi puteți spune voi dacă acum e mai bine”, începe artistul rolul Fi­garo din „Nunta lui Figaro” a lui Pierre Beau­marchais.

Rolul dramatic este însă do­mo­lit de apariția a doi copii, care vin pe fu­riș din spatele scenei. Sofia, o fe­ti­ță rumenă, cu bucle blonde și ro­chi­ță cu volănașe și Tudor, un bă­iat cu privire ageră, par niște ne­poți ca­re vor să-și surprindă buni­cul. Bu­curia copiilor îl cuprinde și pe ac­tor, care începe să recite îm­pre­ună cu copiii, ca într-o joacă, din Alec­­san­dri și Arghezi, fetița spu­nînd peltic versurile vesele. Aceeași bucurie a­jun­ge pînă în public, căci o fată din rîndurile din spate își stăpînește cu greu ho­ho­tele de rîs. Îl ține însă strîns de braț pe băiatul de lîngă ea, căruia îi sop­tește apoi încet că își dorește o fe­tiță „fix la fel”.

Limita dintre roluri și pro­pria sa viață se pierde, iar  publicul nu mai știe cînd să ap­lau­de și cînd să-l asculte pe artist.

Momentul ludic se păstrează și după ce actorul termină de recitat, căci Petru Ciubotaru are grijă să mai povestească cîteva întîmplări din viața sa. Limita dintre roluri și pro­pria sa viață s-a pierdut demult, că­ci publicul nu mai știe cînd să ap­la­u­de și cînd să-l asculte pe artist. Ur­mează însă Cehov și Esenin, iar Ion Ursulescu se așază discret pe sca­unul de lîngă scenă, începînd să ciu­peas­că încet corzile unei chitări.

Pe muzica liniștită, actorul pre­zin­tă drama unui lăutar, margi­na­li­­­zat de societatea care s-a în­de­păr­tat de petrecere și voie bună. Acum își mai poate cîștiga pîinea doar la sat, însă se hrănește încă cu amintirile pe­rioadei în care spunea boierilor „vere”.

De aceea începe să cînte, iar Ioan Ursulescu dă chitara pentru o vioară. „Așa, cîntă cu mine Ioane”, îl îndeamnă pe cîntărețul care mîn­gîie tot mai vioi corzile instrumetu­lui, doar pentru ca mai apoi mu­zi­ca să se stingă odată cu reflectoa­rele.