Shakespeare pe înțelesul copiilor

„Lumea întreagă e o scenă și toți oamenii actori”, aceasta este ideea în jurul căreia scenaristul Călin Cio­botari creionează piesa „Playing Shakes­peare”, care a avut debutul duminică, pe 10 aprilie, la Teatrul „Luceafărul” din Iași. Cu cinci mi­nute înainte de momentul începe­rii, sala mare este deja ocupată de o gașcă gălăgioasă de copii de la grădinițele ieșene, cu vîrste cu­prin­se între 5 și 10 ani. Micuții, însoțiți de educatoare sau de mame griju­lii, își adîncesc trupușoarele firave în scaune și privesc cu nerăbdare spre scena luminată, în mijlocul că­reia tronează o imagine impozantă a însuși marelui William Shakes­peare.

Ca să nu-i lase prea mult să aș­tepte, din rîndul de pe mijloc, o fe­meie roșcată (Liliana Mavriș Vâr­lan), pesemne regizor, își în­ce­pe ple­doaria plină de entuziasm și atrage imediat privirile tuturor. Fa­ce o in­troducere scurtă în opera dra­ma­tur­gului și pune la încercare cu­noștin­țele celor mici prin întrebări amu­zante, care-și primesc răspun­suri pe măsură. În debut, scena se um­ple repede. Dintr-un capăt în ce­lă­lalt se perindă zglobii, actorii, îm­brăcați în haine negre și tehnicienii de scenă, de la luminist, cabinier și mașinist, oameni care nu se găsesc niciodată în fața cortinei, toți sub atenta supraveghere a aceluiași re­gi­zor. Astfel, publicul intră prin­tr-o ușă larg deschisă în lumea pri­mi­toare, dar invizibilă a realizării u­nui spectacol de teatrului, ușă ca­re îi fu­sese interzisă pînă atunci.

Tranziția actelor spre nemurire

Frumoasa Julieta (Ioana Nata­lia Corban) alintă cu degetele-i albicioase trandafirii roșii ce acoperă balconul înalt și i se adresează u­nui iubit nevăzut încă. Ca o nălucă, Ro­meo (Cosmin Tanasă) apare și îi mărturisește că al său chip i-a de­venit chin. Cînd dragostea dintre cei doi stă să se pecetluiască într-o îmbrățisare, în public, un tînăr ru­pe zgomotos acțiunea și își face loc, vorbind la telefon, printre sca­une. „El este Alex și a vrut să ne arate cum să nu ne comportăm la tea­tru”, lămurește regizorul. Din spate, un puști de vreo 5 ani, cu ochii albaș­tri, îmbrăcat cu o vestă galbenă ros­tește încurcat, spre amuzamentul ce­lor din jur: „eu sînt Alex”.

Balconul este schimbat imediat cu Castelul Elsinor, unde lui Ham­let (George Cocoș) i se arată fanto­ma tatălui său, care cere răzbu­na­re. Du­pă ce rezolvă enigma cu „a fi sau a nu fi”, bravul prinț se avîntă în în­tuneric cu gîndul de a-și pe­depsi dușmanul. Fragmente scurte des­pre oamenii ce sălășluiesc în spa­tele cortinei scurtează drumul spre „Vi­sul unei nopți de vară”, unde meș­terii, jucați doar de fete, își îm­part rolurile pentru piesa ce va fi pre­zen­tată regelui. Prin tehnica sheakes­periană „teatru în teatru”, spectacolul pa­re adesea jucat în public, lăsînd im­presia că poate fi res­cris la fiecare intervenție. Trecerea dintre opere a­re loc pe nerăsuflate, așa că în cîteva clipe Romeo și Julieta rea­par îm­brăcați festiv și, la dorința pu­blicului, reconstituie episodul balu­lui. În pași de dans, părăsesc sce­na, tru­purile fiindu-le înlocuite de un afiș pe care stă scris cu litere bol­di­te „sfîrșit”.

Cortina coboară după ce un bu­fon mulțumește în rime, printre tum­be, pentru „participarea la frumos”. Aplauzele, zîmbetele și șoaptele co­pilărești de după stau mărturie a perpetuării artei dramatice, înfăți­șată ca „o cronică prescurtată a vre­murilor actuale”.