Sinucigașul cu laț din elastic

Visele Silviei sînt înșelătoare. Cîteodată o fac pe sora sa Melania să dispară, altă dată îi acordă rolul principal din viața sa, dar de fiecare dată îi lasă impresia că evadarea este singura soluție de a scăpa de casa în care trăiește înconjurată de imaginea rudelor moarte în urmă cu cîțiva ani. Joi, 12 ia­nuarie, în Sala „Teofil Vîlcu” a Teatrului Național „Vasile Alecsandri”, de la ora 18.00, Monica Bordeianu și Haruna Condurache, actrițele care au interpretat personajele Silvia și Melania din „Visul sau Damen vals” de D. R. Popescu, au adus pe scenă două caractere bîntuite de obsesii. Unul mai nebun decît celălalt.

Mai mult de zece sîrme cu rufe a­tîrnă deasupra capetelor noastre în sa­la „Teofil Vîlcu”, de la Teatrul Na­țional. Dintr-un capăt pînă în ce­lălalt, o sfoară împodobită cu șo­sete, alături una cu cămăși în ca­ro­uri, iar mai spre ușă cearceafuri din care încă mai curge apa, pe ca­re Silvia nu le-a putut stoarce de-a binelea. Se grăbește să prindă tram­vaiul pe care l-a așteptat zeci de ani să o scoată din casa surorii sale Melania, un fel de temniță în care suspină zilnic după cîte un iu­bit. Fie el „regele” Filip, care nu a apărut la bal, fie chimistul care-și înșală soția din reflex, fie doctorul care-i tratează cancerul Melaniei.

Mesia de sub pămînt

În lumina slabă sub care se ins­ta­lează visul, spectatorii își ca­u­tă locurile pe scaune. Sîntem 21 și de jos, de la bilete, cineva anunță că se poate începe piesa pentru că nu mai sînt alte rezervări. „Visul sau Damen vals” este o secvență din coșmarul Silviei, închipuire tul­burătoare din care nu se poate tre­zi pentru că seamănă izbitor cu rea­litatea în care trăiește. În că­mă­ru­ța sa, de care s-a prins umezeala de la rufele pe care le spală zilnic și le întinde vizavi de patul său, nu intră nimeni în afară de sora sa ac­ră, care nu vine decît să dea ordine, să se răstească și să-i reproșeze Sil­viei cîte ceva.

Însă, din cînd în cînd, o poți a­u­zi discutînd cu ma­ma sa, despre cum a stat ea cu ochii în­chiși pre­fă­cîn­du-se că doarme, în timp ce fe­meia care le-a crescut pe a­mîn­două fetele se stingea la capătul celălalt al patului. De aceea, și acum îi păs­trează fotografia sub pernă, să-i a­du­că aminte că de fapt ea, Silvia, fiică-sa, dormea și nu avea cum să o salveze de la acele dureri în care s-a scăldat toată copilăria lor. O mi­nu­ne ca acelea în care Iisus ridică bolnavii din pat ea nu poate să facă, deși a pariat că va reuși.

Spaima de judecata divină, cînd nu va mai putea nega că a refuzat să se implice în salvarea mamei sa­le dispare cînd sună telefonul care-i aduce o veste nemaipomenită. Doc­torul o anunță că „Melania s-ar pu­tea să moară”, iar Silvia după ce ter­mine conversația se apucă să dan­se­ze. Dintr-o dată, parcă zăbrelele din cămăruță au dispărut și, în sfîr­șit, se poate bucura de liber­ta­­­te. Prin­tr-un loc, pe aproape, l-ar putea găsi pe Filip, i-ar putea striga că nu con­tează că a abandonat-o pentru că ea deja a uitat, cum a neglijat să-i îndeplinească ultima dorință a Me­laniei, înainte de a pleca la spital.

Mimoza cu valiză

Jocul Silviei, personajul care a fă­cut aproape tot spectacolul, a fost nă­ucitor. Într-o oră a zburat de bu­curie gîndidu-se că va primi cenușa Me­laniei într-un borcan, de care se va descotorisi cînd va vrea, apoi s-a tăvălit de durere în pat, speriindu-se de viața fără sora sa, după care s-a năpustit asupra ștreangului as­cuns între zecile de sîrme cu haine spă­late, gîndindu-se să scape de căl­catul teancului de rufe de pe masă. Numai că lațul era din elastic și s-a întins pînă jos, fără să-i îm­plineacă Silviei visul, care se și ve­dea balansîndu-se ca-n filmele cu o­sîn­diți care rămîn zeci de zile a­tîr­nați de o frînghie.

Pe măsură ce se gîndea la cum vor trece zilele după moartea su­ro­rii sale, fața i se lumina, iar replici­le i se înmuiau. Îi făceau cu ochiul aventurile cu doctorul și cu chimistul, iar ca răspuns Silvia vorbea pro­vocator, ca o mimoză. „Să ți se îm­pli­nească gîndurile, asta-i ferici­rea!”, concluzionă ea după un șir de con­versații imaginare cu unul dintre amanți și apoi, se lipi cu urechea de parchet și ascultă undele ce le aducea tramvaiul în care nea­pă­rat trebuia să se suie. Nu îl mai vă­zu­se de treizeci de ani și acum îl aș­tepta cu valiza făcută în grabă pentru că abia reușise să-și scoată din lighean, de la spălat, cîteva așternuri și îndată auzi șinele huruind. Atunci azvîrli lenjeria udă în bagaj, se șterse pe mîini și era gata să scape de tirania surorii sale, cînd deodată își mai aminti ceva. Cum să plece acum, după ce a avut grijă de casa Melaniei atîta timp, după ce a suferit-o zeci de ani, doar pentru că pe dînsa maică-sa o învățase cum se fac treburile, în timp ce pe cealaltă o menajase de mică. Toate gîn­durile Silviei se risipiră cînd su­nă ceasul. Altă zi începea cu sacul de rufe murdare plin, Melania in­tra în cameră și îi spunea că se duce la spital la control, dar ar vrea î­na­in­te să i se mai îndeplinească o do­rin­ță.

Iulia CIUHU