Teatrul, arma cu care actorii înfruntă războiul

Doi ani de război, din 1916 pînă în 1918, au fost sintetizați sîmbătă, 1 decembrie, pe Scena Mare a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, în piesa intitulată „Teatru de război”, regizată de Cristian Hadji-Culea. Începînd cu ora 19.00, spectatorii au asistat la traumele prin care România a trecut în Primul Război Mondial, de la lipsa hranei, la gerul cumplit și pînă la febra tifoidă.

„E rău, e foarte rău, dar mai rău decît e acum sigur nu poate fi” este fraza ce domină întreg spectacolul, cea care face trecerea de la un episod la altul, de la o dată importantă din istoria românilor, la alta. Nu există scene de legătură care să închege întreaga acțiune, ci doar zgomote de fundal care să acopere pașii grăbiți ai actorilor în timp ce aceștia se chinuie să schimbe decorul.

Izgoniți din cauza războiului în care România a intrat luîndu-i prin surprindere pe locuitori, actorii pe care directorul Teatrului Național, interpretat de Constantin Pușcașu, încerca să-i coordoneze pentru a juca „Henric al V-lea”, o iau la goană spre cîmpul de luptă fiind siguri că ei pot schimba viitorul țării pe care o vor reprezenta acum pe front. Actrițele, atinse și ele de durerea soldaților, pleacă în încercarea de a salva cît mai multe vieți la „Crucea Roșie”.

Mai mulți nu înseamnă întotdeauna mai bine

Trecerea de la un an la altul ușor de observat datorită schimbării de vestimentație a actorilor care, dacă la început purtau costume frumos asortate cu eșarfe colorate sau fuste lungi în culori vii, după cîteva scene erau înfofoliți în paltoane gri, negre, îmbrăcați în haine lălîi, iar capul îl aveau acoperit de căciuli groase prin care să nu treacă gerul iernii care a făcut atîtea victime în 1916. Sînt atît de mulți adunați la un loc, înveșmîntați atît de asemănător încît se trasnformă într-un personaj colectiv menit să evidențieze starea poporului român în război. Se luptă între ei și uită de orice principii atunci cînd vine vorba de foamete și frig. Aleargă haotic pe scenă și sar unul peste celălalt în încercarea de a prinde un șobolan pe care să-l gătească, „să aibă și ei ce mînca în seara aceea”.

Se creează un contrast puternic între personajul jucat de Constantin Pușcașu care rămîne din ce în ce mai singur după ce actorii îl părăsesc rînd pe rînd și acest personaj colectiv care pare să înghită toate persoanele din jur și să le transforme într-o imagine sumbră a realității Primului Război Mondial. Directorul Teatrului nu le poate face față, iar în încercarea de a lupta cu ei se tot afundă în piesa pe care intenționa să o pună în scenă, încercînd să găsească o consolare în drama lui Henric al V-lea.

Rolul de soldat nu se joacă pe scenă

Desprinse cu totul de restul piesei, două personaje feminine îmbrăcate în tutuuri roz bombon și corsete roșii de piele, cu fața pictată într-un verde toxic, se învîrt odată cu decorul într-un dans halucinant al iluziilor. Cîntă pe voci sumbre și dansează un cabaret al morții, trăgînd pe lîngă ele alte personaje care n-au reușit să iasă învingători din această luptă. Momentele lor se încheie rapid și par să-i lase pe ceilalți actori debusolați, cu privirea pierdută în depărtări, de parcă ar fi văzut ceva ce i-ar fi traumatizat.

Odată cu apariția lor se aprind și cele șase televizoare care stau în colțuri opuse ale scenei, lăsînd să răsune, pe fundalul suspinelor, buletinul de știri care pare să aducă numai vești proaste. „Ați vrut să ne unim, să fim și mai mulți români dezbinați la un loc”, spune directorul Teatrului atunci cînd își pierde cumpătul și nu mai poate suporta peisajul lugubru în care trăia.

Momentele în care supraviețuitorii ar trebui să ducă o viață normală, Crăciunul, trecerea în noul an, sînt și ele pătate de veștile care vin de pe front, iar lupta care se duce acolo între români și germani continuă și în orașe, doar că aici, bătălia se dă între foamete, ger și viață.