Unde se duc puterile supereroilor care nu mai pot să zboare

Pe scena Salii Uzina cu Teatru a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași s-a jucat joi, 7 martie 2019, începînd cu ora 19.30, piesa „Gabriel”. Piesa a prezentat drama unui tînăr internat într-un ospiciu și a făcut publicul să plîngă, să rîdă, și chiar să se enerveze. Trecerea rapidă de la o stare la alta s-a petrecut în timpul unui monolog alert, desfășurat pe o durată de aproximativ 40 de minute în care personajul a trecut, subit, de la o stare la alta, făcîndu-i pe cei din sală să se familiarizeze cu emoțiile duse la extrem.

În sală întunericul domnește, iar Gabriel se așază pe postamentul negru din mijlocul încăperii. Imediat, începe să recite la microfon o poezie scrisă de mama lui, folosindu-se de o voce aparent banală. Îmbrăcat în haine negre și avînd picioarele goale Dumitru Georgescu, regizorul spectacolului, îl interpretează pe Gabriel, un băiat care se află internat la un ospiciu, pentru că are o memorie de elefant și nu poate uita nimic. Cu mîinile mereu împreunate, cu o privire tulbure și cu mișcari rapide, actorul încearcă să te facă să crezi fiecare cuvînt pe care-l rostește, atunci cînd spune: „Eu vreau să uit; chiar vreau să uit ce s-a întîmplat”.

Decorul din jurul tînărului este sărac: un copac cu multe crengi, niște poezii scrise, o casă mică și o familie formată dintr-o mamă, un tată și un copil – toate desenate cu cretă de o parte și de alta a unui postament. În partea dreaptă a scenei se află un scaun pe care stă „Doamna”, interpretată tot de Dumitru Georgescu. Ce nu știm însă încă este dacă personajul feminin prezent pe scenă este unul real, entitate separată a personalității sale, sau este unul prezent doar în imaginația tînărului – un alter ego.

Abuzul și neliniștea

Pasiunea cea mai mare a lui Gabriel este aceea de a scrie poezii însă, chiar dacă el încearcă să o convingă pe femeie că poezia îl duce cît mai aproape de mama sa, de fiecare dată se lovește de refuzul „Doamnei”. Spre finalul piesei, băiatul își dă seama că toți oamenii mint, așa că decide să mintă și el, crezînd că astfel femeia va crede că el s-a vindecat. De fiecare dată cînd o interpretează pe „Doamna”, Dumitru Georgescu se așază pe scaun, iar o lumină roșie îi învăluie fața. Pune picior peste picior, mîinile pe genuni și se forțează să zîmbească, în timp ce vocea i se subțiază și vorbește cu un accent ciudat, care stîrnește rîsete.

„Tatăl meu este un erou. Cînd vine de la muncă aruncă haina pe fotoliu, bea din licoare magică și apoi îi colorează ochii mamei”, este replica care face jumătate de sală să tresară, iar cealaltă jumătate să rîdă. Gabriel se ridică în picioare și cu o tonalitate gravă țipă către public: „dacă mai sînt eroi de acest fel în sală îi provoc să sară de la balcon. Dacă ești erou înseamnă că ai puteri supranaturale și poți să zbori”. În sală se așterne liniștea, iar tînărul începe să povestească despre cum nu poate uita momentul în care tatăl său a ucis-o pe mama lui. Se așază din nou pe postament, scoate din buzunar cîteva bucăți mici de cretă și le sfărîmă în mîini în timp ce privirea i se pierde.

În mai multe momente ale piesei actorul fixează cu privirea cîțiva spectatori și le pune mai multe întrebari la care ei nu știu dacă să răspundă sau nu. El trece repede de la o stare la alta, lucru care te poate deranja pentru că nu mai înțelegi ce vrea să transmită piesa. Gabriel are grijă ca de fiecare dată să îți aducă aminte că este internat la ospiciu, iar pentru el să oscileze între furie și fericire este ceva firesc. Piesa „Gabriel” reușește să inducă publicului o stare de neliște – în cele 40 de minute totul se învîrte în jurul violenței domestrice, astfel că ideea adusă în prim plan este, în cele din urmă, consecința abuzului asupra membrilor rămași ai familiei.